Undeva la capatul lui sunt eu. Capul imi e in pamant. Vantul nu se termina. Furnicile de pe piele respira si pasarile albe se intorc. Liniste. Aer miscandu-se. Cer. In cap imi crapa cea mai frumoasa zi … si-apoi sangereaza.
paranteza : (am citit cele mai noi comentarii si uita-te marie ca mai poposeste si careva prin gradina mohorata a unui gradinar orb).
N-am vrut nicicum sa-mi intorc privirea, imi pocnesc oasele gatului. Multumesc Lys ca m-ai batut pe umeri. Vorbele despre mine nu-si au rostul. Se stie. Poduri sub ape. Nimic altceva. Precizez : citesc ca un spart, si gaura e in mintea mea. Acolo se inghesuie cate 2 carti pe saptamana sau chiar mai multe, depinde de la numarul de pisici care imi ling paginile. Am inceput sa invat unele lucruri. Imi construiesc din ele zidul meu, ZIDUL MEU. Pe el cresc foi. Si nu cad toamna. As fi vrut sa spun cuiva ca dragostea intr-adevar merita, sau ca de fapt dragostea exista pentru cei care merita. Toata lumea pierdea trenul. Nu-mi fac griji, soarele nu se cojeste asa de usor.
Fac o invitatie derizorie… celor care poate le mai arde pasul : respirati aproape de o frunza, priviti cu atentie cum cade parul pe fruntea iubitei/iubitului, zambiti adanc si cel mai important spune-ti la (un numar intre 1 si cat cunoasteti) persoane sa viseze cu conditia sa dea mai departe.
Inima imi bate din ce in ce mai domol. E intrecuta de inima unui melc.
revin sa va povestesc de o carte… cui vrea.
el e sosia celui mai iubit dintre pământeni.
podul se rupe şi-l ajunge din urmă.
el n-are gură. cândva din ea forţaseră decolarea fluturi verzi.
papioane pentru uriaşi.
el se îndrăgosteşte la fiecare trecere de pietoni
şi n-are vârstă. anii lui cresc şi se ţin de mână.
la maturitate intră în contul reprezentaţiilor
asigurarilor de viaţă.
n-a încercat niciodată să fie contemporan
era deja
& un milion de străzi i-au cunoscut trupul
în timp ce organul lui Dumnezeu bubuia in el
precum semnalul unui radar.
dar visul n-are faţă.
sub picioarele lui
s-au rupt copacii
şi el încă trăieşte.
mi se intampla des sa am revelatii atunci cand ma astept mai putin. Dar cel mai des dintre toate aceste momente dese sufar de o oftica acuta ca in aceste revelatii nu descopar leacul pentru cancer, SIDA, Alzhaimer, pentru foamete, sete si ura si indiferenta si incapacitate si prostie si atat de multe. Sunt doar revelatii banale, revelatii care trec apoi undeva pe o foaie care cu siguranta si ea va trece in lumea celor mototolite pe culoarul tomberonului. De cand sunt acasa port aceiasi dinti care-mi dau impresia unor maini de prizonieri imense, negricioase, cubice, poligonale intinse de dupa gratiile gingiilor speriate de Mana, imensa si ea, ce-mi creste din mijlocul fruntii. Nu pot spune de fiecare data incotro se indreapta, ce picior vrea sa agate, ce guler vrea sa prinda, ce alta mana vrea sa mangaie, ce chip vrea sa-l petreaca, dar un singurul lucru il cunosc, visul ei. Pentru mine e singura mana care mi-a povestit mai multe decat toti pseudo-prietenii mei la un loc. N-are linia vietii si nici a gandirii, amprentele sale sunt doar niste umbre care imita bureti cazatori din cer. Parca cel mai frumos lucru care il face e ca nu pune intrebari, intrebarile grele care ar putea da peste cap relatia noastra, intrebari care ti le-ai pune si in tramvai sau cand privesti un afis de teatru sau cand iti numeri pasii pe aleea ce separa patiseriile de magazinele cu ghete si cravate. Zambesc de fiecare data cand privesc in oglinda si cand am imaginea mea privind pe hubloul tramvaiului 13 ce duce inspre Copou. Linistea nu face parte din constructia mea. Am muzica in ADN si structura mea moleculara se ingramadeste in Mana parasindu-si viata ce au cunoscut-o pana in prezent. Mana e singura care iti poate vorbi despre ceea ce este timpul si efectele sale asupra umanului. Sunt norocos ca invat de la ea, dar nu stiu cat pot pune in practica. Ii pun des intrebarea : “WHAT IF ..?”, iar atunci se strange intr-un pumn formand un ochi ce ma priveste trist si-mi marturiseste intr-un singur raspuns de fiecare data :
“There’s no shortcut to happiness!” si cateodata am impresia ca-mi dispare din frunte. Se evapora. De parca pana atunci fierbea intr-o oala de forma capului meu. Inca nu stiu cum sa devin cel care merita sa fie cel care. Din cate vad a avut dreptate mana, cea de care mi-e dor, in viata nu-ti apar lucruri doar dorindu-ti-le trebuie sa mai si muncesti pentru ele. Sper sa fiu vrednic de ceea ce muncesc.
Uneori inchid ochii si …
candva mi-a povestit de un lan de flori de gheaţă
unde o cărare e bătătorită de umbre de mâini cusute împreună.
de când m-am mutat în garsoniera fără budă de pe Ştefan cel Mare
port aceiaşi dinţi, ca nişte bretele de aer,
mâniaţi de fobia unei mâini ce-mi creşte în mijlocul frunţii
amprentele sale sunt doar umbre de bureţi folosiţi, pentru a-şi şterge subraţul, de Dumnezeu (singurul pe care-L poate plesni)
unghiile, depozite de molecule ce sfidează fizica cuantică
şi un singur lucru avem în comun
- scurt-metrajele despre nimic -
scaunul dintre masa din bucătărie şi frigiderul desenat la întâmplare pe un şerveţel
era de apă stătută,
dar peste el purtam conversaţiile de la 4 dimineaţa
şi peste el jucam cărţi de citit
şi peste el puneam pariuri pe excursii la Polul Nord
înainte ca mâna să uite că e mână
uneori închid ochii
şi pleoapele îmi prind flori de gheaţă şi-o cărare.
Ninsese.
Stiam asta fiindca priveam la bunicul meu scuturandu-si caciula alba si zambindu-mi parca dintr-un spirit efervescent ca si cum l-ar fi gadilat un inger. Iesisem brusc pe usa. Stiam ca mi se vor incorda narile pana la o roseata suspecta si ca-mi vor zvacni membrele ca la o incodrare si o relaxare succesiva a muschilor. Se simtea caldura locurilor pustii pe casa scarii, iar usile incepura sa se incovoaie precum cerneala intr-un lichid incolor ghemuindu-se de frigul de afara. Scandurile trosneau, vechiul carton rapaia intr-o indoitura primitiva, bruta, in care vizorul usii se crapa sub actiunea unui nor ce incepuse sa-si cearna prin lentila vizorului un nisip alb, cristalin. Pe bucatile de geam ramase din fereastra larga ce dadea inspre in-afara scarii, se distingeau fetele unor copii a caror voci suierau strigandu-si mamele, inecati de lacrimi si de muci lichefiati. Nimic nu ma oprea sa pasesc descult pe treptele prinse de chiciura si de care mi se lipea pielea degetelor de la picioare intinzadu-se intr-un efect de smoala. In talpi mi se deschidea gura unui animal flamand de intreaga existenta a ghetii. Respiram adanc, iar dioxidul de carbon expirat isi schimba structura transformandu-se intr-un stol de molecule inaripate ce-si lua de fiecare data zborul pana la dezintegrare. Copaci albi se ridicau in stanga si-n dreapta incurcandu-si crengile ba in cutiile postale, ba in afisierul de la administratie parasindu-si astfel frunzele ce ramasesera in suspendare surprinse de inghet. Imi simteam mana tremurand si strangand mai tare din pulpele palmei, iar parul intarindu-si radacina intr-un taram sfant, nemaiintalnit si neatins de nimeni. Pasisem spre afara unde doar cateva ciori isi facusera loc printre degetele batranilor parasiti de cei vii, in timp ce cainele comunitar al cartierului scurma groapa in care-i fusese ingropat latratul nenascut. In mine se simtea briza unei jumatati de mari populate de jumatati de trupuri goale. Intr-adevar cunosteam senzatia unei jumatati de om, ce-si privea cu jumatate de ochi acea jumatate de lumina motorizata ce se indrepta inspre el ca un fulger din irisul ars al vreunui zeu.
Ninsese…
Ninsese lung…
Ninsese lung, cu praf…
Ninsese lung, cu praf de… creta pe conturul trupului meu de pe asfaltul de-abia turnat.
 | Pinocchio on Insecta – Claire Ca… |
 | frederika on Insecta – Claire Ca… |
| Frederika on Insecta – Claire Ca… |
| Frederika on Insecta – Claire Ca… |
| Frederika on Insecta – Claire Ca… |
