Insecta – Claire Castillon

Am inceput volumul caci scria pe spate ca autoarea e seducatoare. In gand ardea o musca cu numele ” Oare cat ? “, si n-am rezistat. Am terminat-o eventual repede. Am citit si incet. N-am avut de ce sa o citesc altfel, indeosebi din cauza faptului ca in tine creste tensiunea precum o liniste care devine insuportabila. O liniste sinusoidala. Inca de la primele pagini care se intrunesc in a fi si prima povestire, ti se pare o carte scrisa de o tipa ce a cazut in groapa deceptiei cu mult timp in urma si care se multumeste in aceasta postura. Socantul e pe vine, si se arata in sfarsitul povestirii care iti zgaraie ziua. In roman personajele se construiesc singure ca niste raspunsuri la intrebarile unui oracol pe care acum, la o varsta sigura, ti se par penibile, dar la care iti raspunzi singur fara sa vrei, fara sa crezi asta. Toate au psihologia proprie, toate se contureaza si toate isi plang de mila, cer mai mult, vor sa dea mai putin si se multumesc cu ceea ce au, adica devin “personale”. Asta inseamna procesul de depersonificare – personificare pe care il solicita de fiecare data actorul inainte de un rol/spectacol, o singura diferenta: personajele, care de fapt sunt miliardele de picioare ale insectei, reusesc partial procesul, partea de personificare doar. Devin reale. Ai senzatia ca-ti bat si pe umar, sau ca le-ai vazut ieri in parc, sau in mall, sau candva la o petrecere mica, sa poate nevasta-ta e asa, sau maica-ta, sau fica-ta, sau gagica-ta, sau tu. Odata cu cartea continui sa respiri in ritm sacadat. Te intrebi daca exista astfel de persoane, si-ti raspunzi repede si precis: Da! E ca atunci cand vezi reportaje despre genocide si-ti raman pleoapele blocate si pentru cateva clipe in care nu clipesti te intrebi daca oare e adevarat, daca nu e un banc prost, sau un film comercial, daca undeva in lumea asta in timp ce tu stai in fata telivizorului cu bolul de popcorn si paharul de Coca-Cola si picioarele intinse pe masa de sufragerie si gagica langa, cu capu-i pe pieptul tau si parfum de iasomie, se intampla astfel de lucruri, mor astfel de oameni. Cartea ridica un mare semn de intrebare, si-l ridica peste capetele oamenilor. Trebuie inteles ca trebuie privit si-n stanga si-n dreapta inainte de a trece strada. Personajele acestei carti sunt camioane grele incarcate puternic cu structuri de sentimente. Cititi printre randuri. Fiecare poveste in parte se deosebeste prin voluptate, vigoare, prospetime, monotonie, independenta si fascinatie fata de creierul uman. Autoarea reuseste sa-l descalceasca indeajuns de bine sa inteleaga si cel care nu a trait in societate pana in momentul respectiv. Sociologul, psihologul, filozoful, cartoforul, Claire Castillon “isi baga nasul unde nu-i fierbe oala”, si fara doar si poate ii si iese, intr-un mod bolnav, intr-un mod ordonat haotic, intr-un mod interior si plin de pasiune, nesiguranta si vis diurn. Cu precadere pare un roman de capa si spada, dar va las pe voi sa descoperiti si capa si spada (si daca reusiti lasa-ti un semn).

Un ceva mai am de spus. Cand citesc astfel de carti imi vine sa ma las de scris. Sunt mumificatoare.

Romanul vi-l recomand, dar o rugaminte: RESPIRATI ADANC inainte sa incepeti lectura. Si nu va indragostiti de autoare.

NCI : Nerecomandata Celor cu Imaginatie.

– Claire Castillon.

rebirth

paranteza : (am citit cele mai noi comentarii si uita-te marie ca mai poposeste si careva prin gradina mohorata a unui gradinar orb).

N-am vrut nicicum sa-mi intorc privirea, imi pocnesc oasele gatului. Multumesc Lys ca m-ai batut pe umeri. Vorbele despre mine nu-si au rostul. Se stie. Poduri sub ape. Nimic altceva. Precizez : citesc ca un spart, si gaura e in mintea mea. Acolo se inghesuie cate 2 carti pe saptamana sau chiar mai multe, depinde de la numarul de pisici care imi ling paginile. Am inceput sa invat unele lucruri. Imi construiesc din ele zidul meu, ZIDUL MEU. Pe el cresc foi. Si nu cad toamna. As fi vrut sa spun cuiva ca dragostea intr-adevar merita, sau ca de fapt dragostea exista pentru cei care merita. Toata lumea pierdea trenul. Nu-mi fac griji, soarele nu se cojeste asa de usor.

Fac o invitatie derizorie… celor care poate le mai arde pasul : respirati aproape de o frunza, priviti cu atentie cum cade parul pe fruntea iubitei/iubitului, zambiti adanc si cel mai important spune-ti la (un numar intre 1 si cat cunoasteti) persoane sa viseze cu conditia sa dea mai departe.

Inima imi bate din ce in ce mai domol. E intrecuta de inima unui melc.

revin sa va povestesc de o carte… cui vrea.

despre un contemporan sau poezie de moment

el e sosia celui mai iubit dintre pământeni.

podul se rupe şi-l ajunge din urmă.
el n-are gură. cândva din ea forţaseră decolarea fluturi verzi.
papioane pentru uriaşi.

el se îndrăgosteşte la fiecare trecere de pietoni
şi n-are vârstă. anii lui cresc şi se ţin de mână.
la maturitate intră în contul reprezentaţiilor
asigurarilor de viaţă.

n-a încercat niciodată să fie contemporan
era deja
& un milion de străzi i-au cunoscut trupul
în timp ce organul lui Dumnezeu bubuia in el
precum semnalul unui radar.

dar visul n-are faţă.

sub picioarele lui
s-au rupt copacii
şi el încă trăieşte.

A MURIT OMULDEZAPADA!

    Cand s-a stins se cunostea in ochii lui durerea si chinul unei balerine cand savarseste o pirueta perfecta. N-a zis nimic, a murit ca in somn. Din creier ii crestea ceea ce multi ii spun copac, dar nu era unul din acelea. Il auzeam pe Dumnezeu razand, avea si de ce. Fara doar si poate dupa ce am renuntat sa-l privesc in retina mea sedea ultima sa privire. Am adunat multe din acestea. Le pastrez in sertar dupa pachetul de tigari ocazional. Berea iti da dureri de cap si te intristeaza. Mananc supa de rosii si omuldezapada e langa mine si rade ca prostu`, are si de ce. Mi se zice ca vietile sunt stocate pe hard-ul lui Dumnezeu si cand moare cineva se face dealocare de memorie si este trimis in Garbage Collector.

Ieri l-am ucis. Si nu l-am ucis singur.

blogg-uri cu muzica pe fundal

…e 5 dimineaţa si ziua asta începe fără cuvinte. Nu ştiu câtă dreptate a avut Dumnezeu când mi-a dat liberul arbitru fiindcă am ales atâtea de petrecut in câteva ore încât nu mai ştiu cat de lungă e şina ferată de la o vreme. Capul îmi creşte o dată pe zi in jurul orei 15 şi nu-mi încape pe gât. Mi s-a umplut paharul cu poveştile oamenilor care-şi pleacă capul pe stradă când trec pe lângă mine şi realizez deodată că vârsta mea nu e reală.
De la o vreme încerc un nou tip de poezie. Asta parcă doar ca să omor pe cineva pe care l-am urât de mic.
Am de spus multe şi povestit încă pe atât, dar de când am dat cu capul de pragul de sus şi mi-am sucit gâtul prefer să tac şi să las liniştea să se contopească cu nevorbirea. Sunt două lucruri diferite dacă se întreba cineva. Mi se subţiază hernia de fiecare dată când vorbesc despre mine cuiva dar mi-e şi din ce în ce mai greu să fiu obiectiv. Uneori am senzaţia că-l văd pe Dumnezeu îmbrăcat într-un preş croit ţigăneşte, cu o bască de taximetrist pe o ureche, cu dinţii de metal lucios, ridat şi mirosind a alcool dublu rafinat, cu Iisus târând după el o bucată de carton, cu plete din care ţâşneşte vânjos un purice şi-un TBC, aplaudând ironic în spatele meu şi repetând încontinuu: “Da, mă, da…”. Mamă cât m-am săturat să citesc nişte oameni care brusc realizează că sunt scriitori şi-şi construiesc blogg-uri cu muzică de fundal şi pun fotografii ale altora şi poeme fără înţeles şi sens, şi mă c** şi-n gura mea pentru asta. Dar cine sunt eu să judec trotuarul, şi-aşa are prea multe de spus, e singura femeie dezvirginată de 24 de milioane de oameni (eroare de 3%).
Vreau să-mi cer iertare pentru întârzierile mele, şi cu siguranţă nici o femeie nu e speriată din cauza asta, că poate i-am întârziat (nu prea bună), dar cu sinceritate nu promit că voi scrie mai mult (oferta deja a depăşit cererea) sau că nu mă voi opri din scris şi mulţumesc celor care se mă încumeta de-a poposi în birtul minţii mele. Înainte să închei vreau să vă împărtăşesc o poezie seacă si proastă scrisă nu acum mult timp (adică acum 20 de minute) :

sfârşit de lume cu nimic de zis

inima mea are patru anotimpuri asincronizate.
covorul nou îi acoperă pulpele şi gâtul.
camera are urechi
şi-ascultă acelaşi gen de muzică ca şi mine.

de când tata şi-a descoperit vocaţia de lipitor contra cost
nu-mi mai găsesc timp şi de altceva.
privesc lasciv cum secundele sinapsează.

ţi-ar plăcea la mine-n cameră,
ferestrele au cearcăne şi zidurile hepatită
şi sub fântâni
câteva litere îşi formează cuvântul,
ştiu, faci cancer când dragostea n-are filtru,
dar sunt atât de scumpe nunţile în ziua de azi
încât eu zic să ne sinucidem şi să-L lăsăm pe Dumnezeu
să ne oficieze cununia.

şi dacă te-ntinzi pe pernă
cotul tău se-nfinge complet în nisip
şi joia asta mi se pare lungă.
acum sau uneori ştiu de ce zilele nu mă învăţa nimic.