RockFishing

primăvara e vreme de copcă. bubuie capacele de canale şi înfloresc la caţiva metri distanţă. oamenii pe lângă mine aruncă undiţele-stradă şi se laudă cu ce prind. visele au rostul de a nu muri, iar minciunile le susţin. am vrut să-i spun ceva în timp ce mă îndepărtam, dar mi-era teama că mă voi întoarce. era la fel. sârmele de telegraf i se încolăciseră în jurul capului într-un coc electric, suna pe cineva. şi era albastru. părul ei ura trenurile, trenurile care pleacă. un copac îi spunea ce să facă. n-am ştiut niciodată de ce gândurile ei se scurg la mine-n palmă şi le pot citi. urăsc când citesc şi nu ascult.

apoi paşii mei adormiseră. fereastra s-a deschis înainte să ajung eu acasă, poate că pe drum am dat noroc cu o mână cu 3 degete. acum ştiu că nu mai am nimic de spus, cuvintele nu au nevoie de mine. lucrez zi şi noapte la un tren care duce oriunde, încă nu mi-am luat bilet. în camera mea ploua, şi ea e câteodată pe tavan.

şi e albastră.

despre un contemporan sau poezie de moment

el e sosia celui mai iubit dintre pământeni.

podul se rupe şi-l ajunge din urmă.
el n-are gură. cândva din ea forţaseră decolarea fluturi verzi.
papioane pentru uriaşi.

el se îndrăgosteşte la fiecare trecere de pietoni
şi n-are vârstă. anii lui cresc şi se ţin de mână.
la maturitate intră în contul reprezentaţiilor
asigurarilor de viaţă.

n-a încercat niciodată să fie contemporan
era deja
& un milion de străzi i-au cunoscut trupul
în timp ce organul lui Dumnezeu bubuia in el
precum semnalul unui radar.

dar visul n-are faţă.

sub picioarele lui
s-au rupt copacii
şi el încă trăieşte.

blogg-uri cu muzica pe fundal

…e 5 dimineaţa si ziua asta începe fără cuvinte. Nu ştiu câtă dreptate a avut Dumnezeu când mi-a dat liberul arbitru fiindcă am ales atâtea de petrecut in câteva ore încât nu mai ştiu cat de lungă e şina ferată de la o vreme. Capul îmi creşte o dată pe zi in jurul orei 15 şi nu-mi încape pe gât. Mi s-a umplut paharul cu poveştile oamenilor care-şi pleacă capul pe stradă când trec pe lângă mine şi realizez deodată că vârsta mea nu e reală.
De la o vreme încerc un nou tip de poezie. Asta parcă doar ca să omor pe cineva pe care l-am urât de mic.
Am de spus multe şi povestit încă pe atât, dar de când am dat cu capul de pragul de sus şi mi-am sucit gâtul prefer să tac şi să las liniştea să se contopească cu nevorbirea. Sunt două lucruri diferite dacă se întreba cineva. Mi se subţiază hernia de fiecare dată când vorbesc despre mine cuiva dar mi-e şi din ce în ce mai greu să fiu obiectiv. Uneori am senzaţia că-l văd pe Dumnezeu îmbrăcat într-un preş croit ţigăneşte, cu o bască de taximetrist pe o ureche, cu dinţii de metal lucios, ridat şi mirosind a alcool dublu rafinat, cu Iisus târând după el o bucată de carton, cu plete din care ţâşneşte vânjos un purice şi-un TBC, aplaudând ironic în spatele meu şi repetând încontinuu: “Da, mă, da…”. Mamă cât m-am săturat să citesc nişte oameni care brusc realizează că sunt scriitori şi-şi construiesc blogg-uri cu muzică de fundal şi pun fotografii ale altora şi poeme fără înţeles şi sens, şi mă c** şi-n gura mea pentru asta. Dar cine sunt eu să judec trotuarul, şi-aşa are prea multe de spus, e singura femeie dezvirginată de 24 de milioane de oameni (eroare de 3%).
Vreau să-mi cer iertare pentru întârzierile mele, şi cu siguranţă nici o femeie nu e speriată din cauza asta, că poate i-am întârziat (nu prea bună), dar cu sinceritate nu promit că voi scrie mai mult (oferta deja a depăşit cererea) sau că nu mă voi opri din scris şi mulţumesc celor care se mă încumeta de-a poposi în birtul minţii mele. Înainte să închei vreau să vă împărtăşesc o poezie seacă si proastă scrisă nu acum mult timp (adică acum 20 de minute) :

sfârşit de lume cu nimic de zis

inima mea are patru anotimpuri asincronizate.
covorul nou îi acoperă pulpele şi gâtul.
camera are urechi
şi-ascultă acelaşi gen de muzică ca şi mine.

de când tata şi-a descoperit vocaţia de lipitor contra cost
nu-mi mai găsesc timp şi de altceva.
privesc lasciv cum secundele sinapsează.

ţi-ar plăcea la mine-n cameră,
ferestrele au cearcăne şi zidurile hepatită
şi sub fântâni
câteva litere îşi formează cuvântul,
ştiu, faci cancer când dragostea n-are filtru,
dar sunt atât de scumpe nunţile în ziua de azi
încât eu zic să ne sinucidem şi să-L lăsăm pe Dumnezeu
să ne oficieze cununia.

şi dacă te-ntinzi pe pernă
cotul tău se-nfinge complet în nisip
şi joia asta mi se pare lungă.
acum sau uneori ştiu de ce zilele nu mă învăţa nimic.

there’s no shortcut to happiness.

mi se intampla des sa am revelatii atunci cand ma astept mai putin. Dar cel mai des dintre toate aceste momente dese sufar de o oftica acuta ca in aceste revelatii nu descopar leacul pentru cancer, SIDA, Alzhaimer, pentru foamete, sete si ura si indiferenta si incapacitate si prostie si atat de multe. Sunt doar revelatii banale, revelatii care trec apoi undeva pe o foaie care cu siguranta si ea va trece in lumea celor mototolite pe culoarul tomberonului. De cand sunt acasa port aceiasi dinti care-mi dau impresia unor maini de prizonieri imense, negricioase, cubice, poligonale intinse de dupa gratiile gingiilor speriate de Mana, imensa si ea, ce-mi creste din mijlocul fruntii. Nu pot spune de fiecare data incotro se indreapta, ce picior vrea sa agate, ce guler vrea sa prinda, ce alta mana vrea sa mangaie, ce chip vrea sa-l petreaca, dar un singurul lucru il cunosc, visul ei. Pentru mine e singura mana care mi-a povestit mai multe decat toti pseudo-prietenii mei la un loc. N-are linia vietii si nici a gandirii, amprentele sale sunt doar niste umbre care imita bureti cazatori din cer. Parca cel mai frumos lucru care il face e ca nu pune intrebari, intrebarile grele care ar putea da peste cap relatia noastra, intrebari care ti le-ai pune si in tramvai sau cand privesti un afis de teatru sau cand iti numeri pasii pe aleea ce separa patiseriile de magazinele cu ghete si cravate. Zambesc de fiecare data cand privesc in oglinda si cand am imaginea mea privind pe hubloul tramvaiului 13 ce duce inspre Copou. Linistea nu face parte din constructia mea. Am muzica in ADN si structura mea moleculara se ingramadeste in Mana parasindu-si viata ce au cunoscut-o pana in prezent. Mana e singura care iti poate vorbi despre ceea ce este timpul si efectele sale asupra umanului. Sunt norocos ca invat de la ea, dar nu stiu cat pot pune in practica. Ii pun des intrebarea : “WHAT IF ..?”, iar atunci se strange intr-un pumn formand un ochi ce ma priveste trist si-mi marturiseste intr-un singur raspuns de fiecare data :

“There’s no shortcut to happiness!” si cateodata am impresia ca-mi dispare din frunte. Se evapora. De parca pana atunci fierbea intr-o oala de forma capului meu. Inca nu stiu cum sa devin cel care merita sa fie cel care. Din cate vad a avut dreptate mana, cea de care mi-e dor, in viata nu-ti apar lucruri doar dorindu-ti-le trebuie sa mai si muncesti pentru ele. Sper sa fiu vrednic de ceea ce muncesc.

Uneori inchid ochii si …

m-am îndrăgostit de o mână.

candva mi-a povestit de un lan de flori de gheaţă
unde o cărare e bătătorită de umbre de mâini cusute împreună.

de când m-am mutat în garsoniera fără budă de pe Ştefan cel Mare
port aceiaşi dinţi, ca nişte bretele de aer,
mâniaţi de fobia unei mâini ce-mi creşte în mijlocul frunţii
amprentele sale sunt doar umbre de bureţi folosiţi, pentru a-şi şterge subraţul, de Dumnezeu (singurul pe care-L poate plesni)
unghiile, depozite de molecule ce sfidează fizica cuantică
şi un singur lucru avem în comun
- scurt-metrajele despre nimic -

scaunul dintre masa din bucătărie şi frigiderul desenat la întâmplare pe un şerveţel
era de apă stătută,
dar peste el purtam conversaţiile de la 4 dimineaţa
şi peste el jucam cărţi de citit
şi peste el puneam pariuri pe excursii la Polul Nord
înainte ca mâna să uite că e mână

uneori închid ochii
şi pleoapele îmi prind flori de gheaţă şi-o cărare.

poezie:

poezie fără punct şi de la capăt
pentru cei ce sunt acum vecinici, pentru nea Haralambie

ne-am întâlnit cândva pe pământ
şi-ai putea zice că ne cunoaştem sau ne-am cunoscut deşi eu aveam părul în ochi, iar tu mergeai pe cealaltă parte a vieţii
fiind ce erai,
negustorul de ploi
ce-mi amintea de colţul vechi de gard
şi palmele grele

dar de când ai ridicat mâna şi-ai dat de o pasăre
şi de cand ai cules parfum de asfalt
şi-n semiglobul tău s-a facut noapte
tu m-ai pierdut
eu te mai cunosc
şi-ai zice că ne-am întâlnit într-o zi pe pământ

am cules ceea ce e mai sus, precum am mai facut si in alte dati, de la un prieten ce reuseste a ma citi din cand in cand si de a putea descrie cateodata ce pot avea si eu in mine. Acestea sunt cuvintele pe care l-as fi spus mai devreme acelui om care acum face parte din lumea celor vesnici. Regret cel mai mult aceste nesincronizari in viata. Pot sa dau un sfat in aceasta privinta caci am dat cu capul de perete de prea multe ori:

spuneti celor dragi cuvintele care raman nespuse.