ceea ce sunt si ceea ce nu sunt

Aici e alb. Totul pare o hemoragie de alb. O rochie imensa de mireasa rupta inainte de viol gasesc in gara pustiita dupa o calatorie si-o discutie interesanta cu un reprezentant al universului rozatoarelor. Fara doar si poate nu-mi gasesc locul moral in partea aceasta a suprafetei Terrei. Locul meu e la Polul Nord. Acolo recunosc fiecare loc. Locurile pe care nici macar nu le-am intalnit inca. De ce sa le invat pe cele de aici? Des ma intreb de ce sub aspectul existentei mele nu gasesc un scop sau un motiv care sa ma faca sa continui, care sa ma faca sa lupt cu inversunare pentru ceea ce-mi doresc cu adevarat, iar pe fata, cand ma gandesc la mine, mi se descrie rar un zambet. Acum scriu fara ochi caci i-am lipit de geam sa fiu atent cand ninge, sau cel putin sa fiu acolo tot timpul cand isi rade Dumnezeu gheata pentru cocktailul paradoxal. Cineva candva cumva imi povestea de un loc pe lumea asta in care te-ai putea simti mai usor decat aerul, mai dulce decat nectarul si mai colorat decat pestele arlechin, dar spre disperarea mea inca nu sunt constient de existenta sa. Nu ma indoiesc ca undeva exista, ci pur si simplu privind in mine nu gasesc decat anonimat si insiguranta morala, dar ca sa exprim tot sentimentul : MURITOR. Acolo cica esti inversul. Esti picatura ce cade-n sus. Am senzatia ca dintr-un moment in altul la geam va bate un vagabond cu barba carunta si ochi albastri, cu pieptul dezvelit si cu urechile ciuntite, care-mi va inmana o guma Orbit spunadu-mi: “Ai mai multa nevoie ca mine ! “. Am acest sentiment ca sufletul meu necesita niste apa de toaleta. Incep sa vad ca intr-adevar daca te chinui prea mult s-ar putea sa ajungi sa nu realizezi mai nimic, sau sa realizezi exact ceea ce nu-ti doreai sa iasa. Declar cu sinceritate ca nu mai gasesc nicaieri rolul acestor scrieri care se insira aici… pe aceasta banca pe care ma asez din cand in cand. Doare…

M-am intalnit cu Florin zilele trecute. Avea fata unui om plesnit de un vant siberian. Mi-a strans mana cu ambele palme si cu putere, apoi mi-a prins umerii m-a adus la pieptul lui si in timp ce-i simteam respiratia in ureche imi spune suierand vorbe prin craterele buzelor sale crapate : “Batrane daca nu renunti s-ar putea sa nu castigi! “. Am stat de vorba despre ce ni s-a mai intamplat in ultima vreme. Mi-a povestit si de romanul sau care a inceput sa prinda CORPUL cum ii zice el si ca il va dedica si Marei… dar ca nu e sigur de asta. “Ma, las-o pe Mara ca si-asa n-a mai scos un sunet de 2 luni 14 zile si 7 ore jumate daca vrei mai precis sa afli, va fi si ea acolo unde trebuie cand vine vorba de roman, dar sa stii ca oricum nu va fi asa cum presupui, nu va fi nici un pidestal acolo, iubirea merita, dar cand e impartasita desi stii prea bine ca cele mai mari iubiri au fost imposibile. Conteaza atunci cand ii vezi privirea privindu-te inapoi, cand ii saruti locul acela special din spatele urechii, cand iti curge mana pe spatele ei, a celei care astazi te priveste si se bucura cand ii zici ca ti-e dor de ea? Nu mai conteaza nimic. Sa-ti zic… m-am uitat alaltaieri la tv si zicea despre marile pierderi din 2007, Adrian Pintea, Octavian Paler, Dobrin etc. si-am realizat brusc cum noi vom ramane niste nimeni in lumea asta, ca moartea mea nu va fi plansa si nici aplaudata, ca dupa ce voi da ortu` voi ramane stinger in niste poze digitale de prost gust sau in niste amintiri ale unor oameni a caror gura e prea mare si-a caror creier e prea mic. Cu sinceritate-ti marturisesc ca nu ma gasesc in stare sa fiu genial si-mi vine des sa plang din cauza asta. Dar totusi inca n-am realizat rostul unei trairi uniforme, liniare, fara spicy food. TREBUIE sa scriu, TREBUIE sa fac la naiba ceva cu viata mea, macar sa incerc desi mi se pare din ce in ce mai imposibil ceea ce-mi doresc cu atata ardoare. Poate-mi doresc prea mult … ah, la naiba, stii … uneori imi doresc ca Dumnezeu, ala pe care l-am intalnit in buda de la hotel folosind toata hartia igienica, sa ma fi dat orb pe lumea asta da` sa ma fi lasat sa regizez un film, sau fara maini da` sa ma fi lasat sa public o carte cu adevarat buna. LA NAIBA, ca nu ma intereseaza succesul si nici faima, si nici banii, nimic din toate astea, ma intereseaza sa iasa LA NAIBA ceva bun din curul asta de caine spatial cel port cu mine…” Ne-am despartit cu promisunea ca ne vom intalni din nou si vom face schimb de insemnari. Restul a ramas alb…

Spun si eu la revedere si te rog, dar te rog IARTA-MA CEL CE SUNT PENTRU CEEA CE SUNT !

(ne)misterul lui Florin

In sfarsit am ragazul sa scriu despre Florin si misterul sau care NU a intrigat pe nimeni, dar care incetul cu incetul a inceput sa dea nastere la unele controverse fata de ceea ce insemnam eu inainte sa-l intalnesc pe Florin si inainte sa ma intalneasca el pe mine, caci par doua lucruri total diferite. Pai Florin m-a intalnit in uterul “celeilalte femei” (cum imi place sa-i spun mamei lui) din care faceam si eu parte virtual (dandu-ne seama dupa multi ani), iar eu l-am intalnit pe Florin acum cateva zile cand l-am vazut supt de puterile pasaresti de care dispunea candva cu o agilitate deneconceput pentru ochiul uman, uscat la fata, neberberit, mai slab ca niciodata de am crezut ca la un moment dat una din coaste va tasni inspre ochiul meu stang ca un resort prea comprimat si nefixat, ochii vineti parca plesniti de o baba frenetica, tragand dintr-un Malboro pe marginea hotelului Unirea (din vechiul Iasi, acelasi) la etajul 13 si frecand intre degete un bilet ars din loc in loc de tigara. Plangea neincetat ca un copil a carui durere de burta sau de dinti nu i-o poti explica. Se lasa pe spate si se prabusi dealungul marginii cu ochii in soare, cu capul spart si cu tigara inca intre buze strigand :

“A fost prea frumos ca sa fie adevarat !”

Nici n-am apucat sa ma apropii de el ca l-am auzit spunandu-mi:

-Stiu ca ai venit ca sa ma scoti la inghetata imensa cu fistic, dar plina de negii formati din cauza falsitatilor dintre noi doi, eu zambesc, tu zambesti, dar amandoi suntem la fel de tristi si ne batem amandoi in tristete. Nu poti sa negi asta. Nu vei putea-o face nicicand.
-Nu. Nici nu o fac. Incerc doar sa o ignor, dar cu toate astea stiu ca nu o fac bine si nici pentru a face bine.
-Atunci ia un loc langa mine, aici pe latul pleoapei lui Dumnezeu.
Ah… aici, ma, nu mi-e frica de nimeni, aici sunt zeu, aici nu ma poate atinge cineva, aici nici vantul nu adie, aici nici capul spart nu ma doare, aici doar inima isi numara singura cioburile, aici nu aud numele ei… In zilele in care m-ai urmarit, caci stiu ca ai fost in spatele meu, stiu caci te-am simtit chiar daca nu te-am vazut, in zilele acelea am fost sa pun la punct un cadou pentru Mara. I-am facut drept cadou marea . Si nici nu stiu cum dracu si-a dat seama caci primind pachetul de la mine acasa la ea (ea fiind in iasi) cu o zi inainte de a-l deschide ma intreaba : “Auzi nu cumva mi-ai trimis marea?”. Eu ce naiba era sa-i raspund… am dat din umeri: “Vei vedea!”. Aveam impresia in astfel de momente ca nimic nu poate rupe unda ce exista intre mine si ea … Asa, marea asta continea : o fotografie cu marginea unde apa se saruta cu uscatul (sa o aiba intotdeauna aproape), o scoica (sa o auda de fiecare data), o carte : Adam si eva de Rebreanu (sa aiba ce citi pe malul ei), si un bilet de tren pe care am scris ca e bilet spre mijlocul marii (sa stie ca niciodata nu e prea departe). Cand l-a deschis, fix de ziua ei caci m-am chinuit indeajuns de mult sa ajunga atunci, imi spune ca a fost cel mai frumos cadou ce l-a primit vreodata. Aici merge un sir lung, tinzand la infinit de puncte de suspensie. Dar sirul s-a terminat atunci cand cuvintele ei devenisera sulite: “Eu incerc sa te ignor. E mai bine asa, pentru tine. Nu eu sunt cea care sa te astepte cu bratele deschise in gara! ” (Tacerea unei caderi) Si astfel roua ce o zaresti in ochii mei nu e lacrima ci e viata mea scurgandu-se fara sens, fara scop, fara durere, fara urme.

Isi repezi capul in pieptul meu. Plangea cum n-a mai plans niciodata. Imi simteam buzunarul camesii umplandu-se de lacrimile sale. Nu puteam zice nimic, l-am strans cat am putut de tare in brate si l-am tras incet departe de marginea cladirii. Radea si plangea in hohote. S-a uitat la mine dupa ce coborasem etajele in liftul ce duduia a bocet. In ochi i se zarea nimicul.
- Eu nu mai cred in Dumnezeu. Dac-ar fi, dac-ar exista il las sa face ce vrea cu mine cu conditia de a-mi ucide statuia de piele mai intai, caci sufletul mi-e mort prieten drag !

Imi batea inima mai tare decat a unui taur in fuga. Am ramas cu el zilele astea. Cateodata privindu-l nu stiu ce sa-i zic, caci sigur n-are chef de incurajari. A stat intins zile intregi, cu ochii in lanterna de tavan, pe bacheta din spate a daciei 1310 bleu-marin din spatele blocului peste care se alungise via scheletica de la bolta din curtea depelanga.

misterul lui Florin

Sunt revenit.

De parca ar fi contand pentru cineva. Realizez ca de fiecare data cand ma intorc in Iasi e ca si cum n-as fi plecat. Gasesc totul la locul lui: gara chiciurata (pe care o prind in trecere ca trebuie sa alerg dupa tramvaiul care imi agata haina si pleaca mai departe), tigancile cu dinti de aur intrebandu-te daca n-ai 10 mii, lumea din statie parca aceiasi din fiecare statie, plictisul portarului si parfumul lui de tigara uitata in formol, drumul infinit pana la etajul 4 unde pur si simplu cazi intr-o frenezie din care te trezesti la fel de brusc. Nu mai respir bine in Iasul asta, as vrea altul. Altul in care lumea nu m-ar parasi, in care visele nu mi-ar fi spulberate, in care as fi cineva (poate chiar un cineva anonim, dar macar un cineva), in care cineva ar tine cu mine. Reamintesc :

Mircea Cărtărescu

---

Când ai nevoie de dragoste

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

 Asta spune destule din ce-as putea spune despre mine acum. Poate spune chiar totul. Ar trebui sa o invat pe de rost. Asa am sa fac. Si astfel prevad cum vor trece zilele acestea: monoton (hahaha, nimeni nu se astepta la asta), dar nu, nu vor trece astfel fiindca treburile mi se aduna peste umeri, exista si incercarea efemera dar orgolioasa de a uita tot ceea ce tine de suflet si de a privi in sfarsit la vrabia din mana si astfel iarna asta imi pare din ce in ce mai grea, poate si din ce in ce mai frumoasa. Am sa devin salbatic. PROMIT.  Ma voi plimba mai mult singur, cum am facut ieri seara cand l-am vazut pe Florin. Imi era dor de el, dar n-am apucat sa-i zic o vorba sau doua caci il vad imbulzindu-se printr-o multime care astepta la o coada la ATM-uri strigand : “DA MA, SI? Mi-am luat masina, mi-am luat pulover cu fular, mi-am tras gagica, si-acu ai tupeu, desi stii ca toate astea-s cadou de la taica-tu de MIHAIL si GAVRIL !!“. Apoi il vad repezindu-se si scotandu-si bursa, dupa care se face nevazut. Incerc sa-l urmaresc cateva strazi ghidandu-ma doar dupa intuitie, cand il vad traversand pe Stefan si intrand la libraria Humanitas. Am intrat dupa el, dar nu l-am mai gasit, de parca se evaporase, iesise pe usa din spate sau se transformase in soarece de bibiloteca si se furisa printre carti si DVD-uri. L-am mai cautat, dar nimic. Oricum trebuie sa ma intalnesc zilele astea cu el si sa-mi elucideze misterul.

Ah, Florine, Florine.

Ah, Mara, Mara.

Ah, eu.

…, dar parca dezlipita.

” Dar… e Mara, e aceiasi cu care te trezesti dimineata in gand, in stomac, intre dinti, ai carei sani ii venerezi ca pe doua icoane rasturnate, ai carei genunchi ii saruti cand pleci la loto (de noroc), al carei parfum inca il cauti prin florarii, a carei canapea ti se pare pat de rege persan, ale carei forme te fac sa crezi in Dumnezeu, ai carei ochi ascund secretul vietii eterne, al carei par e cheia la portile edenului… e cea care iti doresti sa-ti fie ecoul inimii tale, frunzele sprancenelor tale, apropierea imbratisarii tale, vaza de flori de la geam, lucrul privit de tine dimineata la craparea si despartirea pleoapelor, nuantele parului tau, crema mainilor tale crapate, ceaiul gripelor tale, captuseala hainei de iarna, leacul durerilor tale de dinti, sunetul din labirintul lobului tau de ureche, nodurile sireturilor papucilor tai, teroarea ta de a o pierde, cana ta de cafea, urmele buzelor tale pe paharul de apa, florile de gheata de la geamul tau, borcanul tau cu vise, cartea ta de sub perna, fantoma ta de sub cearsaf, atractia ta gravitationala, capruiala irisilor tai, rozul cand mainile nu-ti mai au sange, fuga din venele tale, barba ta ciudata, sudoarea de pe fruntea ta lata, linia continua ce o urmaresti, bordura pe care te asezi, gardul prin care privesti… ahhh. Multe al naibii, nu? dar eu o vreau pentru mine, o vreau pe Mara doar pentru mine. Sa se minimizeze universul ei la un singur punct de sudura, eu.

Sunt si vreau sa fiu egoist cand spun ca trupul ei mi l-as dori ca un acvariu propriu in care sa-mi balacesc entitatea solzoasa ca intr-un ocean de piele. Vreau sa-mi vad ideile inflorind in corali in dreapta inimii ei, sa plantez alge albastre si verzi in irisii ei, sa-i alung cosmarurile prin lopatari, sa-i desarez buzele sufland peste ele… si-as putea spune ca si din interiorul ei si din exteriorul ei… si eu o iubesc pe Mara precum o jumatate de androgin, dar parca dezlipita.

Dar ma, te rog, uita-te in ochii mei si spune-mi ca Mara… MARA mea nu e imaginara!!!”

Uitandu-ma in ochii lui nascatori de reflexii si de planete albastre, n-am mai zis nimic. M-am prabusit pe fotoliu cu pantalonii in vine, cu camasa descheiata, cu parul ciufulit, privind in gol si ascultand sursurul plansetului infundat a lui Florin…

(ultima parte)

…precum o jumatate de androgin…

“Acum, in sfarsit, o cunosc pe Mara. Mara e tenie. Nu… nu, Mara e TENIA. Traieste in tine precum o clona ce-ti mananca zilele ca un castron cu cereale. Si-atunci am realizat ca eu nu mi-am trait viata Mea, ci am trait viata Ei. Cand mergeam la teatru sau la film, cand ma opream pentru un hot-dog la chioscul de la colt, cand imi balaceam picioarele goale in fantani arteziene, cand imi rupeam firele de par din cauza unei formule din vreun seminar, cand aruncam maruntis in cutile copiilor cu fluier, cand alergam pe strazile ude in noptile de vara, cand faceam sex cu tipe fara fata, cand adormeam pe bancile parcului, cand visam caldura si ma trezeam cu o coca-cola pe marginea balconului de la camin, cand trageam aer adanc in piept inainte sa intru la examen, cand numaram stelele de pe acoperisul casei bunicilor… atunci nu le faceam pentru mine, le faceam pentru ea, pentru Tenie. Trupul meu nu e altceva decat purtatorul Marei, un taxi galben, fara semnalizare, fara taxo-metru, unul care primeste orice cursa, pe orice distanta, spre orice nebuloasa din centura lui Orion. O simt in stomac. Deseori se misca. O aud respirand, gafaind, alergand prin ploaie, facand sex cu bruneti inalti, salivand dupa rochiile din Mall, cumparandu-si pantofi de firma, schimbandu-si sutienul pe balcon, facand poze la oamenii de care ii este frica, dand spaga la nasul de tramvai, ascultand in casti Pasarea Colibri la cursuri, lasandu-si urmele buzelor rujate pe filtrul tigarii. Mara ma dezgusta si in acelasi timp ma excita. Greata pe care mi-o provoaca nu-mi da dureri de cap, gust de acid gastric in gat, noduri in piept, ci se rezuma doar la oboseala de oase, de organe, de latenta in ganduri si in miscari… devin incetul cu incetul o marioneta de plastic epidermic. Mara e parazitul perfect. E singura care are capacitatea de a-si lasa samanta verminoasa in trupuri masculine si-atunci barbatii devin copii, tipii cat zgarie-norii de tari si de zeificati se prabusesc ca dupa o serie de cutremure severe, apocaliptice. Si deseori ma intreb daca vreodata Mara se va termina, daca va putea sa-si depaseasca conditia de puzzle si sa se stabileasca in cochilia ei de buburuza otravitoare, daca vreunul din armasarii maiestosi care colinda in lung si-n lat existente feminine vor putea depasi vamile si taxele impuse de ea, sefa de gara.

Tenia miroase a ceai verde. Are ochelari cu dioptrii diferite, rama neagra, groasa… sau nu. Parul ei isi imparte existenta in carlionti, sau lins, drept, scurt, rebel, prins in coada, militareste s.a. Mara isi infinge segmentele gelatinoase in literatura, in cantece, in ganduri, transformandu-se treptat intr-o muza interioara ce-si forteaza cararile vietii peste ale tale. Am observat ca in Mara de 20/22/25/30/49/51 etc. primaveri creste copacul ancestral, Copacul Nemuririi ascuns de Dumnezeu la izgonirea lui Adam si Eva din Rai, acesta ii pluteste peste brate, peste degete, se ridica deasupra ei, seva bruta ii curge prin vene si coloana ei vertebrala respira prin viziuini, pielea ii miroase a scoarta si sangele ei da senzatie de clei de cires. Visele ei sunt frunzele. Toamna e cel mai trist anotimp pentru ea, pentru Mara.

Si-asa trebuie sa realizezi ca in tine salasluieste asasinul perfect, Tenia extraordinara si Copacul Ancestral toate intr-un singur trup care niciodata nu va vibra la lacrimile tale, la durerile tale, la prabusirile tale, la gaurile tale negre, la noptile tale albe, la intrebarile tale din ce in ce mai dificile, la telefoanele tale date din WC-uri publice, la scrisorile tale lungi de zeci de pagini, trimise zilnic…”

 

(partea a doua)