un an nou !!! (fara fericit)

Acum cand privesc acest ecran alb speriat de faptul ca incepe a se impaienjeni cu niste cuvinte poate aiurea scrise, poate aiurea pozitionate, poate gandite anapoda incep sa realizez ca anul a trecut, ca de maine vom construi alt AN de la inceput. Alt concept in mintea noastra se va desena si alte cifre singure si pline de neinsemnatate se vor naste in coltul dreapta sus a paginii de curs unde se scrie de obicei data. Privind inapoi imi dau seama ca nu vreau sa privesc inapoi. Inaintele desi e negru si denedeslusit imi pare cu mult mai atractiv. Am inteles ca la “UN AN NOU FERICIT” pentru <<FERICIT>>-ul acela trebuie sa muncesti pana si sudoarea iti transprina nu sa-ti cada dintre stele si nori. NU vreau sa sper, vreau sa fac, sa dreg si sa invart. Anul acesta va fi unul in care voi fi criminal de ingeri si de vise, voi fi cel care va urla pe strazi si toti vor asurzi, voi fi maturatorul coridoarelor spitalului privat al sufletelor ranite, voi fi spalatorul de creiere (preferabil al meu si-al prietenilor mei, dar deschis la propuneri), voi fi mancatorul de cacat dar si realizatorul lui, voi fi doar presul Lui Dumnezeu si a nimanui altcuiva.

Toate tremura in mine acum in pragul unei schimbari cameleonice: prostia, supararea, tristetea, nervii… si inca nu realizez cum timpul nu poate vindeca ranile cauzate de prieteni (de, in prezent, pseudo-prienteni). Un singur sfat am sa dau prietenilor din lumea toata:

————– “Papuse, daca eu iti zic totul, spune si tu la fel !”————–

Privesc cum pieptul meu se transforma surd intr-un ecran alb imens pe care se proiecteaza de ceva timp incoace un COUNTDOWN destul de credibil care ma prajeste progresiv trecand prin diferitele grade ale arsurii, descriindu-mi urme de cifre consecutive 5………..4………….3…………2………….1……….. 2008.

 

sidenote: totul sta in a selecta pe 0. proasta partea asta.

 

dimineata cu experiment de eternitate

Dimineata in care merita un experiment de eternitate.

Si acestea fiind zise, acum, cand, sub ochii vostri, se deruleaza aceste cuvinte, e dimineata, va spun ca astazi nu e astazi. Astazi e ziua despre care n-as putea vorbi. Vorbesc ca sa nu tac si inca am impresia ca acum 15 minute deschisesem ochii orbit de ceea ce gasisem deasupra mea. Deasupra mea ningea cu bolovanii aruncati de mine intr-o copilarie labirintica si plina de indicii. Indicii fara nascator si care nu reusesc a da nastere nici macar la intrebari, sa nu mai zic de raspunsuri. Raspunsuri pentru ceea ce va ramane in urma mea. Urma mea are doar numele de rest. Restul pe care l-am primit astazi de la un borcan de gogosari in otet avea tendinta de a-mi crea o gaura imensa in creier si in suflet, si poate ca a si reusit. Si reusita la care lucrez de cand ma stiu cel de acum imi pare din ce in ce mai imposibila si penibila in privirile care conteaza. “Conteaza sa stii ca in viata esti singur si ca trebuie sa te trezesti din ceea ce esti acum in fiecare dimineata”. Dimineata asta e doar un simplu ghiveci fara fructe, fara aripi, fara aluat, fara blat, fara faina, fara apa, fara viata, fara toate. Toate cele care reusesc a-ti corupe spiritul si fata si de a le transforma in ceea ce te face vesnic. Vesnicia nu sta intr-un sir de cuvinte care sa demonstreze vesnicia, ci in zambetele care se intind la 2 capete de telefon. Telefonez in Iad si primesc tonul ocupat. Ocupat sunt acum pana peste cap si nu stiu de ce nu reusesc a le imparti pe toate in categorii de timp. Timpul nu mai ia in spate infinitul. Infinit de mic mi se pare capul meu cand ma gandesc la cel al unei furnici cu ganduri. Ganduri, ganduri, randuri, randuri. Randuri. Randuri. Randuri. Randuri. Randuri. Randuri. Randuri. Randuri. Randuri. Randuri…

 

 

Si pentru fiecare dimineata (in care cu siguranta se gadila eternitatea):

4 Non Blondes – What’s Up

there’s no shortcut to happiness.

mi se intampla des sa am revelatii atunci cand ma astept mai putin. Dar cel mai des dintre toate aceste momente dese sufar de o oftica acuta ca in aceste revelatii nu descopar leacul pentru cancer, SIDA, Alzhaimer, pentru foamete, sete si ura si indiferenta si incapacitate si prostie si atat de multe. Sunt doar revelatii banale, revelatii care trec apoi undeva pe o foaie care cu siguranta si ea va trece in lumea celor mototolite pe culoarul tomberonului. De cand sunt acasa port aceiasi dinti care-mi dau impresia unor maini de prizonieri imense, negricioase, cubice, poligonale intinse de dupa gratiile gingiilor speriate de Mana, imensa si ea, ce-mi creste din mijlocul fruntii. Nu pot spune de fiecare data incotro se indreapta, ce picior vrea sa agate, ce guler vrea sa prinda, ce alta mana vrea sa mangaie, ce chip vrea sa-l petreaca, dar un singurul lucru il cunosc, visul ei. Pentru mine e singura mana care mi-a povestit mai multe decat toti pseudo-prietenii mei la un loc. N-are linia vietii si nici a gandirii, amprentele sale sunt doar niste umbre care imita bureti cazatori din cer. Parca cel mai frumos lucru care il face e ca nu pune intrebari, intrebarile grele care ar putea da peste cap relatia noastra, intrebari care ti le-ai pune si in tramvai sau cand privesti un afis de teatru sau cand iti numeri pasii pe aleea ce separa patiseriile de magazinele cu ghete si cravate. Zambesc de fiecare data cand privesc in oglinda si cand am imaginea mea privind pe hubloul tramvaiului 13 ce duce inspre Copou. Linistea nu face parte din constructia mea. Am muzica in ADN si structura mea moleculara se ingramadeste in Mana parasindu-si viata ce au cunoscut-o pana in prezent. Mana e singura care iti poate vorbi despre ceea ce este timpul si efectele sale asupra umanului. Sunt norocos ca invat de la ea, dar nu stiu cat pot pune in practica. Ii pun des intrebarea : “WHAT IF ..?”, iar atunci se strange intr-un pumn formand un ochi ce ma priveste trist si-mi marturiseste intr-un singur raspuns de fiecare data :

“There’s no shortcut to happiness!” si cateodata am impresia ca-mi dispare din frunte. Se evapora. De parca pana atunci fierbea intr-o oala de forma capului meu. Inca nu stiu cum sa devin cel care merita sa fie cel care. Din cate vad a avut dreptate mana, cea de care mi-e dor, in viata nu-ti apar lucruri doar dorindu-ti-le trebuie sa mai si muncesti pentru ele. Sper sa fiu vrednic de ceea ce muncesc.

Uneori inchid ochii si …

m-am îndrăgostit de o mână.

candva mi-a povestit de un lan de flori de gheaţă
unde o cărare e bătătorită de umbre de mâini cusute împreună.

de când m-am mutat în garsoniera fără budă de pe Ştefan cel Mare
port aceiaşi dinţi, ca nişte bretele de aer,
mâniaţi de fobia unei mâini ce-mi creşte în mijlocul frunţii
amprentele sale sunt doar umbre de bureţi folosiţi, pentru a-şi şterge subraţul, de Dumnezeu (singurul pe care-L poate plesni)
unghiile, depozite de molecule ce sfidează fizica cuantică
şi un singur lucru avem în comun
- scurt-metrajele despre nimic -

scaunul dintre masa din bucătărie şi frigiderul desenat la întâmplare pe un şerveţel
era de apă stătută,
dar peste el purtam conversaţiile de la 4 dimineaţa
şi peste el jucam cărţi de citit
şi peste el puneam pariuri pe excursii la Polul Nord
înainte ca mâna să uite că e mână

uneori închid ochii
şi pleoapele îmi prind flori de gheaţă şi-o cărare.

itinerar inainte de Craciun

IASI :

O noapte nedormita. Un film vazut cu ochii inchisi pe la 5 dimineta. Laborator la TS (Teroarea Societatii) in care nici capul nici privirea nu puteau urmari decat albul liniei de pe pervaz. O mana intinsa unei prietene. S-a intors rupta, devorata, parasita. Luna parcheaza in camera mea de camin. La usa o sora cu capul pe jumatate alb si fara sclipirea bucuriei in privire. Tramvaiul – cutie de chibrituri arse. Asteptatul in fundatie a unui zambet, a unui chip, a unei imbratisari, a unui cuvant lung cat 4 ore. Au meritat toate asteptarile. Ceva mai mult decat un ceai cald si apropierea lui de o buza fierbinte. Gara (asta spune multe). Caldura din tren iti scoate din pantaloni maleta, maieul, mirosul. Drum cu amintiri si certitudini in care despartirea pare adevarata. Iasul se scufunda undeva dupa pleoapele albe ale ferestrei si pe ecuatorul ochilor migdalati a unor ciori, ce-mi acompaniaza tristetea, se prelungeste lasciv viermele de tinichea ce ma transporta inspre acasa…

ACASA:

Graba strica treaba. Drumul deconspirativ al orasului care imi pare tot mai strain si mai rupt de realitatea celorlalti. Are un fel de “IGNORE” la intrare. Usa metalica si dreapta ca pieptul unei gaini mecanizate. In spate un corp, doi ochi, 4 picioare, 2 urechi, glas de caine. Oglinda cu lanul de grau inca dospind in spate, la locul ei; bancheta cu infatisare de blana de tigru la locul ei; cartile prafuite si praful, la locul lor; perna – fabrica de vise, la locul ei. Sentimentul ca ochii se vor inchide in mai putin decat iti ia sa clipesti. O mama printre gene imbratiseaza ceea ce a mai ramas din ea ca intr-un tablou ce nu-si vrea a fi pierduta culoarea. Somn, si da… in sensul de peste, somnul se ineaca in celalalt somn adormind aproape de capul meu plesnindu-si din cand in cand coada de o realitate pe care pana acum mi-a fost greu sa o recunosc. Nici acum nu o stiu bine de asta nici nu pot spune multe. Apoi o chelie de bunic scobind cu lingurita intr-un trecut de care imi aduc bine aminte, trecut care pare a se ravasi in urma unor morti subite si-mi da ciudata senzatie ca toata copilaria mea a fost un razboi purtat de oamenii care au conturat-o si care-acum devin pur si simplu niste pierderi colaterale…

AZI :

Dimineata in care sentimentul de departare pare din ce in ce mai palpabil. Apa uda si plina de trezire. Dorinta de a scrie si indoiala de utilitatea, finalitatea si scopul sau. Capul mi se invarte intr-o zi in care vad totul dinainte. Pot spune ca mi-e si dor, dar ca am si foarte multe de invatat cand vine vorba de dor. Cu riscul de a ma repeta: am 20 de ani si despre dragoste nici o idee. Senzatia de frig e si sub unghii. Cand poti sa arunci un gand inspre toate fiintele ti-e frica. Il arunc. Cateodata palaria pare o femeie peste care ninge permanent. Acum imi doresc mult zapada si o casa de sticla. Imi crapa pe buze un zambet cand ma gandesc la faptul ca voi pleca in curand inspre Polul Nord. 

ACUM:

Plesneste amintirea ca povestile nu mai sunt traite decat daca inima si mintea se scurcircuiteaza…

 

cu ceva inainte de Craciun

am ajuns in camin depasit de situatie. Cu apa curgandu-mi din genunchi si parul transpirandu-mi inca sub o iarna interioara caciulei mele, m-am gandit sa vandalizez calculatorul unui coleg de camera ca sa pot scrie aceste randuri in fuga dintre 2 laboratoare. Aceasta doar ca sa pot reaminti cele intalnite astazi 18 /12 /2007 pe splaiul Bahluiului, intre Rectorat si facultatea de Chimie. As vrea sa incep totusi cu dimineata in care m-am trezit aproape gol si vanat de parca cineva m-a dezbracat in timpul noptii si mi-a potrivit cateva pe sira spinarii, dar in ciuda acestui fapt necunoscut nu resimteam nici o durere. Chiuveta avea aceiasi nuanta, culoarea dintelui cariat de o gaura neagra in care toate sperantele unei zile bune si pline de happy accidents se naruiau intr-o tornada urzupatoare. N-am bagat de seama. Mi-am continuat ritualul, dar sub pretextul inexistentei sapunului am tras de grasimea impachetata a unui coleg. Era o limba de inger. Dadea senzatia unei meduze in interiorul careia se plimba nelinistit un foton, o particula eminenta intrerupta dintr-un fascicul de lumina. Am tras puternic limba de inger la piept dupa care am scufundat-o brutal in soseta piciorului drept. Mi-am continuat dimineata grabindu-ma spre facultate, cautand printre multitudinea de scuze studentesti pentru intarziere si incercand sa uit de cele intamplate. La facultate aceiasi monotonie si lipsa de independenta mentala care deseori reuseste a ma scoate din sarite, dar astazi n-a fost asa: am ras, am zambit (si fals si adevarat), am “dat in bot” celor care meritau sa li se dea si m-am gandit incontinuu la cele care incep sa se contureze de-a dreptul in viata mea. Parasind facultatea in timp ce imi potriveam manusile, sapca, muzicutza, capsele de la geaca, frigul incepu a-mi intra prin oasele ramase in structura scheletului meu destul de nealaptat. Zgribulit si incordandu-mi muschii succesiv si alternativ pentru a-mi pastra caldura in limitele normalitatii, reusesc a evita traseele alunecoase, figurile indoielnice si privirile indiferente. Rasetele isi faceau loc printre muzici. Eu nu radeam. Paseam din ce in ce mai greu cu piciorul drept cu care paseam parca pe smoala fierbinte. Privind in urma observ ca pasii mei nu lasau urme de talpi ci o dara lunga si fierbinte de asfalt. N-am putut sa nu-l observ pe tipul descult, imbracat intr-un palton gri in patratele, cu un fular imens alb-negru, cu fata palida, si manusile cu degetele taiate, care-mi prinsese in menghina degetelor sale piciorul si privea insistent inspre mine cu un albastru neortodox. Imi repeta intruna sa ii inapoiez limba caci o ratacise si aflase de la rubrica “Diverse” dintr-un ziar ca se afla in soseta piciorului meu drept. Desi nu avea limba, vorbea pe limba mea. M-am asezat pe garduletul de langa santierul care doarme, mi-am profanat piciorul drept indepartandu-i protectia exterioara, apoi randurile de sosete unul dupa altul, pana am ajuns la limba intacta, la fel de stralucitoare si mirosind a vanilie si ocean. I-am intins-o celui de langa mine, care acum isi rodea unghiile. A luat-o brusc, si-a bagat capul sub haina, auzindu-se apoi un alunecat de-alungul unui gatlej. Am ras. El s-a uitat la mine cu o lacrima incropindu-i-se in coltul ochiului. Mi-a zis ceva. N-am inteles. Vorbea pe alta limba. Apoi a disparut dupa colt ca umbra unei pasari. Am stat putin. Am privit imprejur. Am dat sa ma incalt, dar piciorul mi-era plin de ciuperci, muschi de padure, licheni, mucegai, gaze, furnici, viermi inelari, toate plesnind intr-o lume abia nascuta.

Am mers descult pana la camin, purtand in mana gheata dreapta si randurile infinite de sosete. Acum, privind piciorul, pamantiu si cu miros de tarana, lumea nou-nascuta se usuca treptat. Nu-mi pot desprinde ochii.

Nu e ceva extraordinar, dar asta s-a intamplat astazi 18 /12 /2007 pe splaiul Bahluiului, intre Rectorat si facultatea de Chimie.