despre omuldezapada

 m-am trezit tarziu astazi, cu buimaceala unui somn prins abia in ora devreme a diminetii. N-am sa mint. Am sa spun ca am ajuns in camera de camin in jurul orei 5 ucis de ph-ul devenit din ce in ce mai acid, plafonat de culoarea unei ninsori spontane dupa zdruncinarea catorva copaci adormiti, buimacit de vinul fiert, nescuturat de zapada, cu gandul numai si numai la omul de zapada pe care l-am intalnit pe strada latrata de caini de zapada, inconjurata de copaci de zapada, populata de case de zapada cu ferestre de zapada si semineuri de zapada. Il vazusem stand ca un inadaptat social astepandu-si parca iubita intr-o gara invizibila ce inca nu se stie daca primea trenuri. Si nu ma puteam gandi decat sa-l salut. Mai intai i-am complimentat palaria de tinichea rosie cu buline albe, ochii (unul albastru : capac de sticla de apa minerala, celalat rosu pe care se avantau cuvintele Coca-Cola), nasul, un carbune ciuntit si rupt parca dintr-un meteorit. Se plangea ca nu avea maini si-am facut 50-50 cu el imprumutandu-i-o pe cea stanga caci si-asa nu ma foloseam de ea la momentul respectiv. Am stat de vorba cu el pana la acea ora devreme in dimineata, povestindu-ne si imprumutandu-ne unul altuia impresiile si fascinatiile si realizand ca intr-adevar oameniidezapada sunt populatia considerata cea mai ciudata din toate punctele de vedere. Pentru el, a fi cel construit din zapezile virgine sau profanate de pasi sau ingerii facuti aiurea, nu reprezenta altceva decat dorinta acelor oameni de a deveni altcineva, un cineva inert, unul neinteles, o sculptura in gheata pe care lumea sa o admire si sa treaca mai departe, un efemer, dar unul care sa spulbere gandurile de nemurire ale umanitatii caci si-ar fi finalizat efemeritatea odata cu trecerea iernii. Imi povestise de pierderea atator lucruri prin intruparea sa in zapada: parintii i-au murit intr-un incendiu incercand sa salveze singurul lucru mai de pret din casa, telivizorul; prietenii l-au uitat odata cu timpul, iar iubita (cea cu parul ca biscuitii de vanilie, cu ochii ca doua cafele in diminetele grele si acide, cu mainile moi si mirosind a scortisoara, cu sarutul cald si apasat) nu-l mai iubea si dupa ce i-a vandut garsoniera de pe Lapusneanu fugise cu un viitor avocat cu tata senator. De atunci nu se mai schimbase nimic in viata lui, aceiasi singuratate monotona si plictisitoare doar in momentele in care rasetele, zambetele, fetele, mainile copiilor se aud de peste dealul infinitezimal. Totusi se intrista deseori cand isi aminteste ca acei copii nu-i cunosc nici caldura interioara nici zambetul care se intrezareste in el din cauza inumanitatii sale. Totusi sub acea lumina galbena, in acea liniste siberiana il gasisem pe acest omdezapada mai uman decat toti oamenii adevarati pusi la un loc, intr-un singur trup, asa ca mi-am rupt inima din piept si i-am intins-o spunandu-i: “Desi e proasta, vei fi om dupa asta !”. A ras si a apreciat gestul, dar n-a putut accepta.

M-am despartit de el alergand pe strazile intortocheate din spatele Universitatii ascultandu-l parca pe Frank Sinatra colindand vesnic in preajma mea. De azi dimineata, numarand ciorile care isi savarseau pedeapsa de a avea culoarea opusa lumii, o piesa imi suna in cap :

Counting Crows – A long december :

Un fel de imn al omuluidezapada (cel putin dupa mine). Acum, in timp ce se chinuie sa ninga si eu infulec dintr-o conserva de fasole cu carnati afumati, imi amintesc de ce m-a invatat omuldezapada, adica cum sa prind in palma fulgii de zapada: iei o franghie, o infasori la intersectia dintre brat si antebrat, faci un nod marinaresc si strangi bine si-apoi intinzi mana pe geam; cand aceasta se va invineti si va devini nesimtita venind vorba de frig, atunci vei vedea cum in palma ti se strange zapada pe care o doreai. Si-atunci privesti cum  mana ti se preschimba treptat in galeata de vise.

afara ninge…

In ciuda tuturor incercarilor de ochi inchisi realizez frapat ca a nins. Iasul intr-adevar a prins culoarea unghiilor lui Dumnezeu si a inceput in sfarsit a se dezgropa intr-o amorteala pe care multi sa zicem ca o ignora. N-am vazut pe nimeni stand in viscol numai ca sa-i bata zapada peste fata sau incercand sa prinda fulgi aiuriti pe suprafata limbii si probabil ca nici nu voi vedea. Imi amintesc cu placerea unei iubiri trecute de o colega care avea ciudatul obicei de a manca orice: varul de pe pereti, vopseaua de pe calorifere, creta, dar, cel mai important, era singura care molfaia de-a dreptul zapada. O vedeam des degustand cele 9 feluri de zapada dupa cum ne zicea ca exista si strecurandu-si uneori in san cativa bulgarei doar ca sa stea treaza la orele de romana si biologie. Ciudat era ca intotdeauna am crezut-o in privinta celor 9 feluri si am si incercat deseori a le distinge. Fara indrumarea ei nu puteam. N-am mai vazut-o de ceva timp, cred ca au trecut cateva luni, avea o umbrela roasa de molii si parul ca in liceu, dar n-am apucat sa ne zicem ceva. Singurul lucru care l-am auzit despre ea apoi, e ca, la propriu, si-a mancat partenerul de viata si acum zace obeza pe un fotoliu plin de cartofi prajiti si ramurele de carne.

A nins, si uite ca Iasul s-a inalbit brusc. Acum ninge dement si am absurda iritare constienta ca nu pot scoate pe nimeni la o bulgareala sau cel putin la cateva prabusiri in zapezile debia formate. Acum sunt cele mai bune de contruit castele si printese cu care sa-ti imparti mizerabila viata (asa spun statisticile), dar mie niciodata nu mi-a iesit printesa. Intotdeauna cand isi venea in fire incepea sa debiteze ca ba era prea grasa, ba avea coafiura naspa, ba unghiile nepoleite, ba picioarele nerase, ba umerii intorsi, ba inima in dreapta, si de fiecare data isi luau ramasitele si se carau spre altii care (sa zicem) aveau mai multe “materiale” de constructie. Astazi pe la 10 si ceva am vazut si primul turture la 20 de ani. Sa nu va povestesc, dar in structura sa cristalizata vazusem ceea ce inca nu-mi amintesc, vazusem calculele facute de Dumnezeu pentru viitorul meu, si de atunci incerc sa le dibuiesc si sa ajung la solutie… dar oricum inca am senzatia ca nu voi depasi 24 de ani.

Iarna e intr-adevar perioada in care multi devin oameni de zapada. Acum pot da sfaturi in privinta aceasta avand in vedere ca eu sunt unul intregul an. Am mai multa experienta cel putin vorbind despre asta, dar din cate realizez putini au dorinta de a deveni un astfel de specimen. Am mai realizat ca oamenii de zapada sunt niste ciudatenii ale naturii pe care nimeni nu si le doreste in preajma si cu atat mai putin in viata de zi cu zi. E o discutie destul de lunga pe care candva voi reusi poate sa o aprofundez. Pana una alta incerc sa ma bucur de Iasul acesta dement, sa-mi arunc trupul prin Copou, sa ma invart in piata Unirii, sa ma asez pe banci inzapezite, sa cred si sa ma mint ca va ninge candva si in camera la mine, sa visez la o patinatoare pe zapada care sa se impiedice accidental de-un fulg si sa ma loveasca cu capul in gura, iar din cea de jos sa-mi curga zapada rosie si doua buze sa se lipeasca atunci intre ele sa-mi opreasca hemoragia.

As vrea sa mai scriu multe, am senzatia ca nu m-as putea opri cand vine vorba de zapada, de iarna, de sarbatori, de nasuri rosii, de zambete inghetate, de patinoare si sanii, dar momentan as deschide geamul larg, as privi adanc fiecare fulg, l-as numara, si-as scoate capul sa ma ninga in crestet, astfel poate voi aduna zapada in mine pentru tot anul.

 

sidenote: iertare din nou pentru intarzieri, iertari cer si le multumesc celor care mai au binevointa de a frecventa acest iglu.

(ne)misterul lui Florin

In sfarsit am ragazul sa scriu despre Florin si misterul sau care NU a intrigat pe nimeni, dar care incetul cu incetul a inceput sa dea nastere la unele controverse fata de ceea ce insemnam eu inainte sa-l intalnesc pe Florin si inainte sa ma intalneasca el pe mine, caci par doua lucruri total diferite. Pai Florin m-a intalnit in uterul “celeilalte femei” (cum imi place sa-i spun mamei lui) din care faceam si eu parte virtual (dandu-ne seama dupa multi ani), iar eu l-am intalnit pe Florin acum cateva zile cand l-am vazut supt de puterile pasaresti de care dispunea candva cu o agilitate deneconceput pentru ochiul uman, uscat la fata, neberberit, mai slab ca niciodata de am crezut ca la un moment dat una din coaste va tasni inspre ochiul meu stang ca un resort prea comprimat si nefixat, ochii vineti parca plesniti de o baba frenetica, tragand dintr-un Malboro pe marginea hotelului Unirea (din vechiul Iasi, acelasi) la etajul 13 si frecand intre degete un bilet ars din loc in loc de tigara. Plangea neincetat ca un copil a carui durere de burta sau de dinti nu i-o poti explica. Se lasa pe spate si se prabusi dealungul marginii cu ochii in soare, cu capul spart si cu tigara inca intre buze strigand :

“A fost prea frumos ca sa fie adevarat !”

Nici n-am apucat sa ma apropii de el ca l-am auzit spunandu-mi:

-Stiu ca ai venit ca sa ma scoti la inghetata imensa cu fistic, dar plina de negii formati din cauza falsitatilor dintre noi doi, eu zambesc, tu zambesti, dar amandoi suntem la fel de tristi si ne batem amandoi in tristete. Nu poti sa negi asta. Nu vei putea-o face nicicand.
-Nu. Nici nu o fac. Incerc doar sa o ignor, dar cu toate astea stiu ca nu o fac bine si nici pentru a face bine.
-Atunci ia un loc langa mine, aici pe latul pleoapei lui Dumnezeu.
Ah… aici, ma, nu mi-e frica de nimeni, aici sunt zeu, aici nu ma poate atinge cineva, aici nici vantul nu adie, aici nici capul spart nu ma doare, aici doar inima isi numara singura cioburile, aici nu aud numele ei… In zilele in care m-ai urmarit, caci stiu ca ai fost in spatele meu, stiu caci te-am simtit chiar daca nu te-am vazut, in zilele acelea am fost sa pun la punct un cadou pentru Mara. I-am facut drept cadou marea . Si nici nu stiu cum dracu si-a dat seama caci primind pachetul de la mine acasa la ea (ea fiind in iasi) cu o zi inainte de a-l deschide ma intreaba : “Auzi nu cumva mi-ai trimis marea?”. Eu ce naiba era sa-i raspund… am dat din umeri: “Vei vedea!”. Aveam impresia in astfel de momente ca nimic nu poate rupe unda ce exista intre mine si ea … Asa, marea asta continea : o fotografie cu marginea unde apa se saruta cu uscatul (sa o aiba intotdeauna aproape), o scoica (sa o auda de fiecare data), o carte : Adam si eva de Rebreanu (sa aiba ce citi pe malul ei), si un bilet de tren pe care am scris ca e bilet spre mijlocul marii (sa stie ca niciodata nu e prea departe). Cand l-a deschis, fix de ziua ei caci m-am chinuit indeajuns de mult sa ajunga atunci, imi spune ca a fost cel mai frumos cadou ce l-a primit vreodata. Aici merge un sir lung, tinzand la infinit de puncte de suspensie. Dar sirul s-a terminat atunci cand cuvintele ei devenisera sulite: “Eu incerc sa te ignor. E mai bine asa, pentru tine. Nu eu sunt cea care sa te astepte cu bratele deschise in gara! ” (Tacerea unei caderi) Si astfel roua ce o zaresti in ochii mei nu e lacrima ci e viata mea scurgandu-se fara sens, fara scop, fara durere, fara urme.

Isi repezi capul in pieptul meu. Plangea cum n-a mai plans niciodata. Imi simteam buzunarul camesii umplandu-se de lacrimile sale. Nu puteam zice nimic, l-am strans cat am putut de tare in brate si l-am tras incet departe de marginea cladirii. Radea si plangea in hohote. S-a uitat la mine dupa ce coborasem etajele in liftul ce duduia a bocet. In ochi i se zarea nimicul.
- Eu nu mai cred in Dumnezeu. Dac-ar fi, dac-ar exista il las sa face ce vrea cu mine cu conditia de a-mi ucide statuia de piele mai intai, caci sufletul mi-e mort prieten drag !

Imi batea inima mai tare decat a unui taur in fuga. Am ramas cu el zilele astea. Cateodata privindu-l nu stiu ce sa-i zic, caci sigur n-are chef de incurajari. A stat intins zile intregi, cu ochii in lanterna de tavan, pe bacheta din spate a daciei 1310 bleu-marin din spatele blocului peste care se alungise via scheletica de la bolta din curtea depelanga.

Expozitie de Fotografie – “Studiu asupra timpului” de popa cosmin

WELL e cam ce scrie mai sus. Vroiam sa precizez de aceasta expozitie in ciuda insistentelor prietenului meu, protagonistul. Nu pot spune multe, nici macar putine despre ce va avea loc astazi, 18 noiembrie, in sufletul si in mintea lui. Il vad destul de impasibil la lucrurile ce se invart in universul sau mai ciudat in ultima vreme. Desi aceasta expozitie inglobeaza tot ce tine de copilaria, tristetea, singuratatea, iubirea, razboiul, adica in cuvinte mai precise, cum de altfel sunt trecute si pe etichete :

Belic
Lumina slaba
Intuneric puternic
Impreuna
Zbor
Inima
Vartej
Amara ocna
Umar de sprijin
Jumatate goala
Ochi inchisi
Lacrimi

,desi toate au o importanta deosebita in vocabularul expozitiei si al interiorului protagonistului (dupa cum imi declara in particular : “Fiecare cuvant e gandit de sine statator impreuna cu cel a carui trup l-am imortalizat, sa zicem, macar in minte si-n suflet, bunicul meu !” ), am senzatia ciudata ca aceasta deschidere si aceaste 2 saptamani de despartire a unui fragment din persoana sa, nu-l va afecta cu nimic. Va ramane acelasi, in ciuda mesajului patrunzator pe care incearca sa-l transmita. Fotografiile, cum de altfel veti si vedea daca veti dori sa vizitati coltul non-colorat, nu sunt extraordinare din punct de vedere artistic : “Am vrut doar sa spun ceva, nu mai mult! De vroiam sa fac arta, imi luam camera de 1000 de euro si nu faceam cu incompetenta asta mica, imi faceam studio si nu atarnam o panza pe perete si schimbam becul la lampa, si, in final, fotografiam cu totul altceva!”. Mi-a marturisit ca si printarea a lasat de dorit, totul parca revoltandu-se intr-o conspiratie impotriva sa, nopti nedormite, cafele din ce in ce mai negre, drumuri lungi dupa rame, si limitarea la o amarata de bursa! Nu stiu cate ar trebui sa mai spun, dar nici nu vreau sa stric ceva, asa ca am sa las pe cei ce doresc, caci precum zicea prietenul meu:

“Mai bine-ar veni tot Iasul, si-ar scuipa pe ele, cel putin asa voi sti ca au fost vazute, si mai precis cati le-au vazut, dar imi pare rau ca nu voi sti cati au inteles!”

misterul lui Florin

Sunt revenit.

De parca ar fi contand pentru cineva. Realizez ca de fiecare data cand ma intorc in Iasi e ca si cum n-as fi plecat. Gasesc totul la locul lui: gara chiciurata (pe care o prind in trecere ca trebuie sa alerg dupa tramvaiul care imi agata haina si pleaca mai departe), tigancile cu dinti de aur intrebandu-te daca n-ai 10 mii, lumea din statie parca aceiasi din fiecare statie, plictisul portarului si parfumul lui de tigara uitata in formol, drumul infinit pana la etajul 4 unde pur si simplu cazi intr-o frenezie din care te trezesti la fel de brusc. Nu mai respir bine in Iasul asta, as vrea altul. Altul in care lumea nu m-ar parasi, in care visele nu mi-ar fi spulberate, in care as fi cineva (poate chiar un cineva anonim, dar macar un cineva), in care cineva ar tine cu mine. Reamintesc :

Mircea Cărtărescu

---

Când ai nevoie de dragoste

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

 Asta spune destule din ce-as putea spune despre mine acum. Poate spune chiar totul. Ar trebui sa o invat pe de rost. Asa am sa fac. Si astfel prevad cum vor trece zilele acestea: monoton (hahaha, nimeni nu se astepta la asta), dar nu, nu vor trece astfel fiindca treburile mi se aduna peste umeri, exista si incercarea efemera dar orgolioasa de a uita tot ceea ce tine de suflet si de a privi in sfarsit la vrabia din mana si astfel iarna asta imi pare din ce in ce mai grea, poate si din ce in ce mai frumoasa. Am sa devin salbatic. PROMIT.  Ma voi plimba mai mult singur, cum am facut ieri seara cand l-am vazut pe Florin. Imi era dor de el, dar n-am apucat sa-i zic o vorba sau doua caci il vad imbulzindu-se printr-o multime care astepta la o coada la ATM-uri strigand : “DA MA, SI? Mi-am luat masina, mi-am luat pulover cu fular, mi-am tras gagica, si-acu ai tupeu, desi stii ca toate astea-s cadou de la taica-tu de MIHAIL si GAVRIL !!“. Apoi il vad repezindu-se si scotandu-si bursa, dupa care se face nevazut. Incerc sa-l urmaresc cateva strazi ghidandu-ma doar dupa intuitie, cand il vad traversand pe Stefan si intrand la libraria Humanitas. Am intrat dupa el, dar nu l-am mai gasit, de parca se evaporase, iesise pe usa din spate sau se transformase in soarece de bibiloteca si se furisa printre carti si DVD-uri. L-am mai cautat, dar nimic. Oricum trebuie sa ma intalnesc zilele astea cu el si sa-mi elucideze misterul.

Ah, Florine, Florine.

Ah, Mara, Mara.

Ah, eu.