RockFishing

primăvara e vreme de copcă. bubuie capacele de canale şi înfloresc la caţiva metri distanţă. oamenii pe lângă mine aruncă undiţele-stradă şi se laudă cu ce prind. visele au rostul de a nu muri, iar minciunile le susţin. am vrut să-i spun ceva în timp ce mă îndepărtam, dar mi-era teama că mă voi întoarce. era la fel. sârmele de telegraf i se încolăciseră în jurul capului într-un coc electric, suna pe cineva. şi era albastru. părul ei ura trenurile, trenurile care pleacă. un copac îi spunea ce să facă. n-am ştiut niciodată de ce gândurile ei se scurg la mine-n palmă şi le pot citi. urăsc când citesc şi nu ascult.

apoi paşii mei adormiseră. fereastra s-a deschis înainte să ajung eu acasă, poate că pe drum am dat noroc cu o mână cu 3 degete. acum ştiu că nu mai am nimic de spus, cuvintele nu au nevoie de mine. lucrez zi şi noapte la un tren care duce oriunde, încă nu mi-am luat bilet. în camera mea ploua, şi ea e câteodată pe tavan.

şi e albastră.

despre un contemporan sau poezie de moment

el e sosia celui mai iubit dintre pământeni.

podul se rupe şi-l ajunge din urmă.
el n-are gură. cândva din ea forţaseră decolarea fluturi verzi.
papioane pentru uriaşi.

el se îndrăgosteşte la fiecare trecere de pietoni
şi n-are vârstă. anii lui cresc şi se ţin de mână.
la maturitate intră în contul reprezentaţiilor
asigurarilor de viaţă.

n-a încercat niciodată să fie contemporan
era deja
& un milion de străzi i-au cunoscut trupul
în timp ce organul lui Dumnezeu bubuia in el
precum semnalul unui radar.

dar visul n-are faţă.

sub picioarele lui
s-au rupt copacii
şi el încă trăieşte.

ContemporanIS si visul de a fi contemporan

Deci, m-am cam tot saturat sa ma scuz ca nu am mai scris, si-asa multi dintre cei care mai savarseau actul insipid de a mai popula aceasta gradina devastatoare s-au retras din aceasta activitate, si asta doar din cauza ingrijitorului (subsemnatul) care a pus la poarta semnul de “CAINE RAU”, va spun sincer ca ma simt ca naiba ca n-am mai scris, parc-as fi o mana flescaita si stoarsa de toate puterile sale ingeresti. De scris scriu, dar scriu in alte parti (nu stiu daca va intereseaza pe voi asta). Acum e cam ciudat ca intr-un fel adresandu-ma voua mai mult ma adresez mie si de aici decurg gramezile de secunde ce trec sub eticheta mea. Mai mult sau mai putin am realizat astazi 23 martie 2008 ca ziua aceasta mi-a curs mie din vene si-apoi s-a culcat ca un embrion ranit undeva sus in ceafa mea si-acolo pute ca o tumoare.

SFAT: NU VA IMPRUMUTATI ARIPILE!

Daca vor inflori toti copacii pe care incerc sa-i plantez, candva se va ridica o padure. V-ati prins ca vorbesc de visele mele (hahahaha), dar ca sa-l parafrazez pe tata: “Vise domle’, vise !”. In mare si-n adanc, sunt sindromul membrului lipsa.

!!!UITATI CE E MAI SUS!!!

Adevaratul motiv pentru care am partajat o firmitura din timp sa pot scrie aci: s-au adunat candva niste sudenti, au avut un vis, si n-o sa va vina sa credeti (fiindca totusi traim in Romania si nu in America) VISUL LI S-A IMPLINIT (dar prefer sa nu va povestesc de numarul picaturilor de sudoare), astfel pe 4-7 APRILIE 2008 se va desfasura in IASI Festivalul Studentesc de Teatru Contemporan ContemporanIS, cu trupe de teatru din toata tara, cu un concurs dramatic care nu cere prea mult – un act in 10 pagini, cu invitati ca: actriţa Ruxandra Bucescu si actorul Adrian Păduraru sau Maria Raducanu si Ada Milea, cu o viziune noua asupra teatrului, cu cateva aripi in plus fata de restul, cu zambete, intrare gratis si papioane verzi ieftine (care mi se par geniale). BUN, pai restul las la latitudinea voastra:

>>>>C O N T E M P O R A N I S<<<<

itinerar inainte de Craciun

IASI :

O noapte nedormita. Un film vazut cu ochii inchisi pe la 5 dimineta. Laborator la TS (Teroarea Societatii) in care nici capul nici privirea nu puteau urmari decat albul liniei de pe pervaz. O mana intinsa unei prietene. S-a intors rupta, devorata, parasita. Luna parcheaza in camera mea de camin. La usa o sora cu capul pe jumatate alb si fara sclipirea bucuriei in privire. Tramvaiul – cutie de chibrituri arse. Asteptatul in fundatie a unui zambet, a unui chip, a unei imbratisari, a unui cuvant lung cat 4 ore. Au meritat toate asteptarile. Ceva mai mult decat un ceai cald si apropierea lui de o buza fierbinte. Gara (asta spune multe). Caldura din tren iti scoate din pantaloni maleta, maieul, mirosul. Drum cu amintiri si certitudini in care despartirea pare adevarata. Iasul se scufunda undeva dupa pleoapele albe ale ferestrei si pe ecuatorul ochilor migdalati a unor ciori, ce-mi acompaniaza tristetea, se prelungeste lasciv viermele de tinichea ce ma transporta inspre acasa…

ACASA:

Graba strica treaba. Drumul deconspirativ al orasului care imi pare tot mai strain si mai rupt de realitatea celorlalti. Are un fel de “IGNORE” la intrare. Usa metalica si dreapta ca pieptul unei gaini mecanizate. In spate un corp, doi ochi, 4 picioare, 2 urechi, glas de caine. Oglinda cu lanul de grau inca dospind in spate, la locul ei; bancheta cu infatisare de blana de tigru la locul ei; cartile prafuite si praful, la locul lor; perna – fabrica de vise, la locul ei. Sentimentul ca ochii se vor inchide in mai putin decat iti ia sa clipesti. O mama printre gene imbratiseaza ceea ce a mai ramas din ea ca intr-un tablou ce nu-si vrea a fi pierduta culoarea. Somn, si da… in sensul de peste, somnul se ineaca in celalalt somn adormind aproape de capul meu plesnindu-si din cand in cand coada de o realitate pe care pana acum mi-a fost greu sa o recunosc. Nici acum nu o stiu bine de asta nici nu pot spune multe. Apoi o chelie de bunic scobind cu lingurita intr-un trecut de care imi aduc bine aminte, trecut care pare a se ravasi in urma unor morti subite si-mi da ciudata senzatie ca toata copilaria mea a fost un razboi purtat de oamenii care au conturat-o si care-acum devin pur si simplu niste pierderi colaterale…

AZI :

Dimineata in care sentimentul de departare pare din ce in ce mai palpabil. Apa uda si plina de trezire. Dorinta de a scrie si indoiala de utilitatea, finalitatea si scopul sau. Capul mi se invarte intr-o zi in care vad totul dinainte. Pot spune ca mi-e si dor, dar ca am si foarte multe de invatat cand vine vorba de dor. Cu riscul de a ma repeta: am 20 de ani si despre dragoste nici o idee. Senzatia de frig e si sub unghii. Cand poti sa arunci un gand inspre toate fiintele ti-e frica. Il arunc. Cateodata palaria pare o femeie peste care ninge permanent. Acum imi doresc mult zapada si o casa de sticla. Imi crapa pe buze un zambet cand ma gandesc la faptul ca voi pleca in curand inspre Polul Nord. 

ACUM:

Plesneste amintirea ca povestile nu mai sunt traite decat daca inima si mintea se scurcircuiteaza…

 

cu ceva inainte de Craciun

am ajuns in camin depasit de situatie. Cu apa curgandu-mi din genunchi si parul transpirandu-mi inca sub o iarna interioara caciulei mele, m-am gandit sa vandalizez calculatorul unui coleg de camera ca sa pot scrie aceste randuri in fuga dintre 2 laboratoare. Aceasta doar ca sa pot reaminti cele intalnite astazi 18 /12 /2007 pe splaiul Bahluiului, intre Rectorat si facultatea de Chimie. As vrea sa incep totusi cu dimineata in care m-am trezit aproape gol si vanat de parca cineva m-a dezbracat in timpul noptii si mi-a potrivit cateva pe sira spinarii, dar in ciuda acestui fapt necunoscut nu resimteam nici o durere. Chiuveta avea aceiasi nuanta, culoarea dintelui cariat de o gaura neagra in care toate sperantele unei zile bune si pline de happy accidents se naruiau intr-o tornada urzupatoare. N-am bagat de seama. Mi-am continuat ritualul, dar sub pretextul inexistentei sapunului am tras de grasimea impachetata a unui coleg. Era o limba de inger. Dadea senzatia unei meduze in interiorul careia se plimba nelinistit un foton, o particula eminenta intrerupta dintr-un fascicul de lumina. Am tras puternic limba de inger la piept dupa care am scufundat-o brutal in soseta piciorului drept. Mi-am continuat dimineata grabindu-ma spre facultate, cautand printre multitudinea de scuze studentesti pentru intarziere si incercand sa uit de cele intamplate. La facultate aceiasi monotonie si lipsa de independenta mentala care deseori reuseste a ma scoate din sarite, dar astazi n-a fost asa: am ras, am zambit (si fals si adevarat), am “dat in bot” celor care meritau sa li se dea si m-am gandit incontinuu la cele care incep sa se contureze de-a dreptul in viata mea. Parasind facultatea in timp ce imi potriveam manusile, sapca, muzicutza, capsele de la geaca, frigul incepu a-mi intra prin oasele ramase in structura scheletului meu destul de nealaptat. Zgribulit si incordandu-mi muschii succesiv si alternativ pentru a-mi pastra caldura in limitele normalitatii, reusesc a evita traseele alunecoase, figurile indoielnice si privirile indiferente. Rasetele isi faceau loc printre muzici. Eu nu radeam. Paseam din ce in ce mai greu cu piciorul drept cu care paseam parca pe smoala fierbinte. Privind in urma observ ca pasii mei nu lasau urme de talpi ci o dara lunga si fierbinte de asfalt. N-am putut sa nu-l observ pe tipul descult, imbracat intr-un palton gri in patratele, cu un fular imens alb-negru, cu fata palida, si manusile cu degetele taiate, care-mi prinsese in menghina degetelor sale piciorul si privea insistent inspre mine cu un albastru neortodox. Imi repeta intruna sa ii inapoiez limba caci o ratacise si aflase de la rubrica “Diverse” dintr-un ziar ca se afla in soseta piciorului meu drept. Desi nu avea limba, vorbea pe limba mea. M-am asezat pe garduletul de langa santierul care doarme, mi-am profanat piciorul drept indepartandu-i protectia exterioara, apoi randurile de sosete unul dupa altul, pana am ajuns la limba intacta, la fel de stralucitoare si mirosind a vanilie si ocean. I-am intins-o celui de langa mine, care acum isi rodea unghiile. A luat-o brusc, si-a bagat capul sub haina, auzindu-se apoi un alunecat de-alungul unui gatlej. Am ras. El s-a uitat la mine cu o lacrima incropindu-i-se in coltul ochiului. Mi-a zis ceva. N-am inteles. Vorbea pe alta limba. Apoi a disparut dupa colt ca umbra unei pasari. Am stat putin. Am privit imprejur. Am dat sa ma incalt, dar piciorul mi-era plin de ciuperci, muschi de padure, licheni, mucegai, gaze, furnici, viermi inelari, toate plesnind intr-o lume abia nascuta.

Am mers descult pana la camin, purtand in mana gheata dreapta si randurile infinite de sosete. Acum, privind piciorul, pamantiu si cu miros de tarana, lumea nou-nascuta se usuca treptat. Nu-mi pot desprinde ochii.

Nu e ceva extraordinar, dar asta s-a intamplat astazi 18 /12 /2007 pe splaiul Bahluiului, intre Rectorat si facultatea de Chimie.