despre omuldezapada

 m-am trezit tarziu astazi, cu buimaceala unui somn prins abia in ora devreme a diminetii. N-am sa mint. Am sa spun ca am ajuns in camera de camin in jurul orei 5 ucis de ph-ul devenit din ce in ce mai acid, plafonat de culoarea unei ninsori spontane dupa zdruncinarea catorva copaci adormiti, buimacit de vinul fiert, nescuturat de zapada, cu gandul numai si numai la omul de zapada pe care l-am intalnit pe strada latrata de caini de zapada, inconjurata de copaci de zapada, populata de case de zapada cu ferestre de zapada si semineuri de zapada. Il vazusem stand ca un inadaptat social astepandu-si parca iubita intr-o gara invizibila ce inca nu se stie daca primea trenuri. Si nu ma puteam gandi decat sa-l salut. Mai intai i-am complimentat palaria de tinichea rosie cu buline albe, ochii (unul albastru : capac de sticla de apa minerala, celalat rosu pe care se avantau cuvintele Coca-Cola), nasul, un carbune ciuntit si rupt parca dintr-un meteorit. Se plangea ca nu avea maini si-am facut 50-50 cu el imprumutandu-i-o pe cea stanga caci si-asa nu ma foloseam de ea la momentul respectiv. Am stat de vorba cu el pana la acea ora devreme in dimineata, povestindu-ne si imprumutandu-ne unul altuia impresiile si fascinatiile si realizand ca intr-adevar oameniidezapada sunt populatia considerata cea mai ciudata din toate punctele de vedere. Pentru el, a fi cel construit din zapezile virgine sau profanate de pasi sau ingerii facuti aiurea, nu reprezenta altceva decat dorinta acelor oameni de a deveni altcineva, un cineva inert, unul neinteles, o sculptura in gheata pe care lumea sa o admire si sa treaca mai departe, un efemer, dar unul care sa spulbere gandurile de nemurire ale umanitatii caci si-ar fi finalizat efemeritatea odata cu trecerea iernii. Imi povestise de pierderea atator lucruri prin intruparea sa in zapada: parintii i-au murit intr-un incendiu incercand sa salveze singurul lucru mai de pret din casa, telivizorul; prietenii l-au uitat odata cu timpul, iar iubita (cea cu parul ca biscuitii de vanilie, cu ochii ca doua cafele in diminetele grele si acide, cu mainile moi si mirosind a scortisoara, cu sarutul cald si apasat) nu-l mai iubea si dupa ce i-a vandut garsoniera de pe Lapusneanu fugise cu un viitor avocat cu tata senator. De atunci nu se mai schimbase nimic in viata lui, aceiasi singuratate monotona si plictisitoare doar in momentele in care rasetele, zambetele, fetele, mainile copiilor se aud de peste dealul infinitezimal. Totusi se intrista deseori cand isi aminteste ca acei copii nu-i cunosc nici caldura interioara nici zambetul care se intrezareste in el din cauza inumanitatii sale. Totusi sub acea lumina galbena, in acea liniste siberiana il gasisem pe acest omdezapada mai uman decat toti oamenii adevarati pusi la un loc, intr-un singur trup, asa ca mi-am rupt inima din piept si i-am intins-o spunandu-i: “Desi e proasta, vei fi om dupa asta !”. A ras si a apreciat gestul, dar n-a putut accepta.

M-am despartit de el alergand pe strazile intortocheate din spatele Universitatii ascultandu-l parca pe Frank Sinatra colindand vesnic in preajma mea. De azi dimineata, numarand ciorile care isi savarseau pedeapsa de a avea culoarea opusa lumii, o piesa imi suna in cap :

Counting Crows – A long december :

Un fel de imn al omuluidezapada (cel putin dupa mine). Acum, in timp ce se chinuie sa ninga si eu infulec dintr-o conserva de fasole cu carnati afumati, imi amintesc de ce m-a invatat omuldezapada, adica cum sa prind in palma fulgii de zapada: iei o franghie, o infasori la intersectia dintre brat si antebrat, faci un nod marinaresc si strangi bine si-apoi intinzi mana pe geam; cand aceasta se va invineti si va devini nesimtita venind vorba de frig, atunci vei vedea cum in palma ti se strange zapada pe care o doreai. Si-atunci privesti cum  mana ti se preschimba treptat in galeata de vise.

Luni, despre iubire si bine

Zi de luni. Aceiasi. M-am intors de acasa cu parere de rau, era zapada acolo, cel putin niste petice de alb murdar peste niste coline, cladiri, alei, trotuare, dar nu prea mult. Acasa e tot acasa, e locul unde nu poti instantia filozofie. Clar. M-am intors deci in vechiul Iasi, si de ce zic vechi, ca nici el nu se schimba, ramane cum il las, poate doar unele deviatii in ughiurile macaralelor care se perinda prin oras ca o replica la Caracal. Mi-am luat manusi. Imi prind bine, desi degetele nu le-am taiat prea simetric. Mi-a cazut o plomba, astept programarea la dentist. Si uite ca mi-am zis viata. Ehehei ce fericire. Descopar ca atunci cand nu scriu citesc, si citesc, si citesc, ca un robotel de carton in care indesi foi scrise si pline de intelesuri. Dar e de bine, cred. Am descoperit de asemenea ca stiva importantei lucrurilor din mia vida se schimba constant, daca se poate asta. Dar precum ziceam m-am saturat sa vb despre mine dar uite ca ajung aici din cauza urmatorului fapt. Am inceput sa nu mai inteleg rostul a ceea ce scriu, a universurilor pe care le las acilea cu speranta ca voi putea schimba un punct de vedere, o idee, o aproximativa inteligenta, o speranta… dar nu stiu cat din astea se intampla. Precum ziceam nu trebuie sa speri caci speranta denota incompetenta. Respir usurat (pe naiba).

Cineva imi spunea candva ca de la bine la bine se ajunge. De atunci ma tot intreb ce tine de bine in viata asta. De la ce ar trebui sa pleci si unde ar trebui sa ajungi. Am priceput doar ca nu trebuie sa ajungi  nicaieri, trebuie sa pleci de la 0 de la singuratatea absoluta si sa ajungi la impacarea cu sine. Experienta se va dovedi a fi covarsitoare in aceasta privinta. Nu multi reusesc a descoperi esentele tari ale singuratatii, si cele domoale ale impreunarii cu societatea. Singuratatea in doi e doar o forma de evadare din monotonia unei singure matrite, care se dovedeste a fi unica in universul tau destul de transparent. Nu vei reusi niciodata sa te indepartezi de ceva ce face deja parte din tine desi cea mai mare calitate, dar si defect al omului este capacitatea de a uita. Iau si ma gandesc la unul care nu are capacitatea de “a uita” si il privesc in lumea lui, pe o banca intr-un parc efemerizat de buldozerele parcate stangac, amintindu-si de toate. Cred ca cel mai trist lucru e sa-ti amintesti de toate, de toate in detaliu, sa poti sta sa le analizezi, sa le comprimi, sa le desconspiri, sa le alungi, si sa le chemi inapoi, sa le adori si apoi sa incerci a scapa de ele (am senzatia ca ma descriu). Trebuie sa uiti. Ar trebui sa existe o scoala specializata in doctrina UITARII SI PROCESELOR DE A UITA. Astfel rememorand anumite lucruri, faci un bine altora, cateodata si tie, dar uitand anumite lucruri, cele dureroase, cele care sfasie carnea de pe tine iti faci un bine. Multi ar spune ca aceasta forma de uitare denota egoismul omului. Prosti. E singura forma de uitare benefica. singura care iti poate deschide alte porti, alte ferestre, alte perspective. Astfel cred ca iubind nu trebuie sa daruiesti din perspectiva de a primi, ci de a trimite mai departe. Binele pe care il savarsesti prin iubirea ta trebuie sa-si aiba undele directionate inainte si sa nu astepti nicicand un ecou ci sa treci la pestera urmatoare sa-ti arunci tipatul in vant si sa speri ca va ajunge mai departe decat toate de pana atunci. Iubirea si binele nu se inteleg intotdeauna. Din cauza iubirii, binele poate varia, isi poate schimba fata si niciodata nu vei putea fi constient de adevarata relevanta a binelui actual orbit de propria dorinta androgina. Dar in acelasi timp si iubirea poate varia din cauza binelui, dar tot al binelui actual (cel din perspectiva perioadei de dragoste) astfel se creaza o bucla infinta potential negativa. Singura actiune ce o poti intreprinde e de a transforma aceasta bucla intr-o spirala nesfarsita.

 Sa-mi povestiti si mie daca reusiti! Daca vreti sa aflati cum, daca aveti orice fel de intrebari, le astept, poate voi raspunde. De ce zic poate… caci poate ceea ce cer e prea mult!

 

 

misterul lui Florin

Sunt revenit.

De parca ar fi contand pentru cineva. Realizez ca de fiecare data cand ma intorc in Iasi e ca si cum n-as fi plecat. Gasesc totul la locul lui: gara chiciurata (pe care o prind in trecere ca trebuie sa alerg dupa tramvaiul care imi agata haina si pleaca mai departe), tigancile cu dinti de aur intrebandu-te daca n-ai 10 mii, lumea din statie parca aceiasi din fiecare statie, plictisul portarului si parfumul lui de tigara uitata in formol, drumul infinit pana la etajul 4 unde pur si simplu cazi intr-o frenezie din care te trezesti la fel de brusc. Nu mai respir bine in Iasul asta, as vrea altul. Altul in care lumea nu m-ar parasi, in care visele nu mi-ar fi spulberate, in care as fi cineva (poate chiar un cineva anonim, dar macar un cineva), in care cineva ar tine cu mine. Reamintesc :

Mircea Cărtărescu

---

Când ai nevoie de dragoste

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

 Asta spune destule din ce-as putea spune despre mine acum. Poate spune chiar totul. Ar trebui sa o invat pe de rost. Asa am sa fac. Si astfel prevad cum vor trece zilele acestea: monoton (hahaha, nimeni nu se astepta la asta), dar nu, nu vor trece astfel fiindca treburile mi se aduna peste umeri, exista si incercarea efemera dar orgolioasa de a uita tot ceea ce tine de suflet si de a privi in sfarsit la vrabia din mana si astfel iarna asta imi pare din ce in ce mai grea, poate si din ce in ce mai frumoasa. Am sa devin salbatic. PROMIT.  Ma voi plimba mai mult singur, cum am facut ieri seara cand l-am vazut pe Florin. Imi era dor de el, dar n-am apucat sa-i zic o vorba sau doua caci il vad imbulzindu-se printr-o multime care astepta la o coada la ATM-uri strigand : “DA MA, SI? Mi-am luat masina, mi-am luat pulover cu fular, mi-am tras gagica, si-acu ai tupeu, desi stii ca toate astea-s cadou de la taica-tu de MIHAIL si GAVRIL !!“. Apoi il vad repezindu-se si scotandu-si bursa, dupa care se face nevazut. Incerc sa-l urmaresc cateva strazi ghidandu-ma doar dupa intuitie, cand il vad traversand pe Stefan si intrand la libraria Humanitas. Am intrat dupa el, dar nu l-am mai gasit, de parca se evaporase, iesise pe usa din spate sau se transformase in soarece de bibiloteca si se furisa printre carti si DVD-uri. L-am mai cautat, dar nimic. Oricum trebuie sa ma intalnesc zilele astea cu el si sa-mi elucideze misterul.

Ah, Florine, Florine.

Ah, Mara, Mara.

Ah, eu.

copacul

… m-am trezit in dormitorul a carui pereti miroseau a pucioasa si a carne arsa in infernuri. Lumina unui soare muribund ferecat de mainile absente si uscate ale fauritorului de focuri, se scufunda in sepia fotografiilor de pe peretii linistiti. Am vrut sa ma ridic din pat, dar plapuma ma tinea brutal de maini ca-ntr-o rapire involuntara si lina de coincidente. Intr-un final am reusit sa-mi plimb trupul prin tunelul invelitorii de bumbac pana in coltul canapelei. Aici era “casa”. Aici eram safe. Zambeam triumfator ca un scotian pe varful muntelui cu mainile ridicate si pregatit sa-si urle strigatul de victorie, cand vad pe cineva trecand pe culoarul din fata camerii. Mi se parea extrem de cunoscuta postura, pasii apasati, bolnavi, energia subita pe care o lasa curgandu-i in urma, parul de un alb iernit, linistea din miscari. Am pasit inspre bucatarie cu inima innodata, caci acolo isi avea destinatia si locatia aceasta pura faptura spatiala, acest obiect neidentificat, aceasta creatura mitologica de mult disparuta. Am pasit timid, parca incercand sa nu trezesc pe cineva sau sa zornai buzunarul cu clopotei al manechinului de la scoala de hoti. Inima imi batea in gat, in aceiasi locatie unde-ti bate cand esti indragostit. Pleoapele mi se zbateau ca la primul sarut. Am tras usa de la bucatarie, am pus in coltul ei cutia de “amigo” plina cu suruburi si cuie care zdranganisera in ea ca un coif de clovn strans la piept de copii tipand.
- Te-ai trezit?
M-am blocat cu privirea in jos analizand parca simetria a covorului. Am intors capul, mai mult din instinct, mai mult din curiozitate. Atunci am privit-o. Era acolo, linistita, molfaind ca de fiecare data harbuz cu paine, cu ochelarii pe varful nasului, cu parul lasat pe spate ca o iarna abundenta, dar calma, cu ochii margelati de un verde aprins la fel de tinar, cu fata peste care anii isi lasasera toate deseurile, cu mainile la fel de calde ca o soba taraneasca, cu trupul mic, inchircit bucuros de vremurile trecute. I-am cazut in genunchi la picioare, plangand in hohote si stricand cu lacrimile geometria covorului. Am simtit o mana trecand de pe frunte pana pe ceafa si cateva cuvinte lovindu-mi causul urechii:
- Nu plange, acum sunt aici!
Am ridicat chipul uns de uleiul sarat al lacrimilor.
-N-ai cum sa fii aici, ai murit… ai murit…
Vrand sa ma las peste mainile asteptandu-ma, ma prabusesc peste scaunul gol ca intr-o prapastie eterna si fara crengi salvatoare. Intr-un final ma ridic, de parca as fi fost lovit de ceva contondent ca si cum dupa o serioasa coma imi recapatasem cunostiinta. Gandul mi-era doar la faptul ca trebuie sa inund patul. Holul parea infinit. Pasii mei pareau infiniti. Fuga mea parea infinita. Nimicul din mine parea infinit si-ntr-o zare de-un portocaliu feeric cad lacrimand pe o perna parca de tucoaza. Inima bubuia amintirea ei. Ceva imi lovea fruntea. Ma-ndepartez speriat privind cum din balta lacrimilor mele incepuse sa creasca un copac cu flori portocalii, ridicandu-se falnic si plin de tineretea unui nuc, daramandu-mi tavanul apoi podeau, apoi tavanul, apoi podeaua si tot asa la nesfarsit, dand la o parte aragazul vecinului de deasupra, rupand covoarele tuturor etajelor superioare, crescand, crescand, lovind norii, scobindu-l in nas pe Dumnezeu, acoperind pamantul cu podoaba lui capilara incat intreg cerul avea acum culoarea verde a frunzelor si parfumul florilor de tei.
De acum… cu siguranta va ploua doar cu flori portocalii.

dedicat bunicii mele. Te imbratisez peste moarte!
Cu dor, acelasi.

gradina secreta

M-am asezat ieri pe o banca, dar stai… m-am saturat sa vorbesc in trecut. M-am asezat maine pe o banca, pe banca din mijlocul atmosferei, pe banca naiva din mijlocul Copacului din mijlocul Bibliei, pe banca din cenusa din mijlocul mintii mele. Dar mainele pare azi, si azi-ul pare ieri, si ieri-ul pare maine si vantul se intetea precum muschii unei sirene stupide naufragiate pe tarmul nisipului fin. Rememoram cuvintele intalnite dealungul timpului, povesti despre oameni ce cautau “NIMIC-ul” insositi de dihori de asfalt, istorisirea lui URAT si lui NU STIU CUM care sectionasera lumina in borcane separate, rememoram mirosul ceaiului de iasomie, privirea ce niciodata nu va fi a mea, mana rece dintre maini calde, hainele de iarna idiotizate de frigul automnal, spatele meu asaltat de vant si pulbere de intuneric, fata mea indulcita de fata unei Camellia sinepsis, dorinta de imbratisare a unui singur copac, a unui singur copac, a unui singur…

Privindu-ma asezat pe banca pe langa care nimeni nu-si avea rostul, nu erau alei, nu se auzeau pasi sau pur si simplu prezente de oameni, incepusem sa rad de parca m-ar fi gadilat vantul, si radeam rasul pe care-l simti pe buze, in piept, din burta, rasul ce cu siguranta il prestezi la zicerea unui banc bun rau, dar spre tristetea ochilor celui ce era asezat nu era rasul ce s-ar fi auzit intr-o pestera uitata ca un ecou prelung al fericirii. Am zacut apoi privindu-ma pe banca, privindu-ma de pe banca, privindu-ma in ochi si dandu-mi seama ca in acele 24 de secunde de tacere, de aproape-liniste, batranul ce ma visa pe patul lui de moarte isi spune ultimele cuvinte unui fost-viitor-actual fiu imaginar. In privirea lui citisem impresiile adevaratei IUBIRI, senzatia de auto-creare a acesteia in ancora realitatii, nestand nicaieri intr-o apropiere a perceperii tale, in campul tau vizual, senzitiv, ci ea e intr-o continua miscare ca o reticenta prost aleasa, e plina de energia universului, se adapa de sexul dintre electroni, se hraneste cu ideile reactiilor chimice si devine insasi un mini-laborator de wati si newtoni nucleari, si poate din acest motiv nu trebuie sa cauti o cauti prea adanc caci ea nu exista in ecou, ci in unda sonora propriu-zisa si in intervalul dintre secundele, mili-, micro-, nano-secundele tale precum un parazit ce si-a infipt miliardul de dinti in carnea vietii tale si suge insistent din karma infinitului limitat al tau… si tu, da TU, oricine-ai fi poate ar trebui doar sa te opresti din ras la bancuri proaste, din plans ca mor balenele si ca din ele se fac nasturi, din crantanit intre masele bomboane de menta, din sex cu femei nemaiintalnite, din expir si inspir, din holbat la cele care impart pliante, din gandit prea mult, din contemplat atmosfera, din supt sani, din mers pe strada si alergat prin ploaie, din cumparat bilete de tren pe kilometrii si nu pe distante… sa te opresti intr-o secunda inghetata caci s-ar putea sa o ratezi. Am 20 de ani si am ajuns la concluzia ca nici unul din visele mele nu se vor implini vreodata, nu voi lasa guri cascate, sau ochi in lacrimi, sau voi da nastere la copii pe “muzica” mea, si prefer sa nu vorbesc despre cel ce sunt acum, cel ce-mi da senzatia de animal, de om preistoric, de Equilibrium, de fiinta incapabila de sentimente si de feerii, cea care isi doreste existente in pereti, in gradini secrete, in captuseli de haine, in zile lipsite de timp, in paduri infinite in care-ar sta sa priveasca cum din piept ii curge curcubeul pe care se distreaza copii somalezi si pe care alearga sedentar imaginea ei cu un zambet apretat pe fata si cu o ultima privire. Ea nu exista. Ea e deneintalnit. Ea e intotdeauna o ultima privire.

Vantul devine rafala, rafala imi zboara banca de sub existenta mea din mijlocul mintii mele si-n mijlocul mintii mele am 20 de ani… si despre dragoste nici o idee.