mi se intampla des sa am revelatii atunci cand ma astept mai putin. Dar cel mai des dintre toate aceste momente dese sufar de o oftica acuta ca in aceste revelatii nu descopar leacul pentru cancer, SIDA, Alzhaimer, pentru foamete, sete si ura si indiferenta si incapacitate si prostie si atat de multe. Sunt doar revelatii banale, revelatii care trec apoi undeva pe o foaie care cu siguranta si ea va trece in lumea celor mototolite pe culoarul tomberonului. De cand sunt acasa port aceiasi dinti care-mi dau impresia unor maini de prizonieri imense, negricioase, cubice, poligonale intinse de dupa gratiile gingiilor speriate de Mana, imensa si ea, ce-mi creste din mijlocul fruntii. Nu pot spune de fiecare data incotro se indreapta, ce picior vrea sa agate, ce guler vrea sa prinda, ce alta mana vrea sa mangaie, ce chip vrea sa-l petreaca, dar un singurul lucru il cunosc, visul ei. Pentru mine e singura mana care mi-a povestit mai multe decat toti pseudo-prietenii mei la un loc. N-are linia vietii si nici a gandirii, amprentele sale sunt doar niste umbre care imita bureti cazatori din cer. Parca cel mai frumos lucru care il face e ca nu pune intrebari, intrebarile grele care ar putea da peste cap relatia noastra, intrebari care ti le-ai pune si in tramvai sau cand privesti un afis de teatru sau cand iti numeri pasii pe aleea ce separa patiseriile de magazinele cu ghete si cravate. Zambesc de fiecare data cand privesc in oglinda si cand am imaginea mea privind pe hubloul tramvaiului 13 ce duce inspre Copou. Linistea nu face parte din constructia mea. Am muzica in ADN si structura mea moleculara se ingramadeste in Mana parasindu-si viata ce au cunoscut-o pana in prezent. Mana e singura care iti poate vorbi despre ceea ce este timpul si efectele sale asupra umanului. Sunt norocos ca invat de la ea, dar nu stiu cat pot pune in practica. Ii pun des intrebarea : “WHAT IF ..?”, iar atunci se strange intr-un pumn formand un ochi ce ma priveste trist si-mi marturiseste intr-un singur raspuns de fiecare data :
“There’s no shortcut to happiness!” si cateodata am impresia ca-mi dispare din frunte. Se evapora. De parca pana atunci fierbea intr-o oala de forma capului meu. Inca nu stiu cum sa devin cel care merita sa fie cel care. Din cate vad a avut dreptate mana, cea de care mi-e dor, in viata nu-ti apar lucruri doar dorindu-ti-le trebuie sa mai si muncesti pentru ele. Sper sa fiu vrednic de ceea ce muncesc.
Uneori inchid ochii si …
m-am îndrăgostit de o mână.
candva mi-a povestit de un lan de flori de gheaţă
unde o cărare e bătătorită de umbre de mâini cusute împreună.
de când m-am mutat în garsoniera fără budă de pe Ştefan cel Mare
port aceiaşi dinţi, ca nişte bretele de aer,
mâniaţi de fobia unei mâini ce-mi creşte în mijlocul frunţii
amprentele sale sunt doar umbre de bureţi folosiţi, pentru a-şi şterge subraţul, de Dumnezeu (singurul pe care-L poate plesni)
unghiile, depozite de molecule ce sfidează fizica cuantică
şi un singur lucru avem în comun
- scurt-metrajele despre nimic -
scaunul dintre masa din bucătărie şi frigiderul desenat la întâmplare pe un şerveţel
era de apă stătută,
dar peste el purtam conversaţiile de la 4 dimineaţa
şi peste el jucam cărţi de citit
şi peste el puneam pariuri pe excursii la Polul Nord
înainte ca mâna să uite că e mână
uneori închid ochii
şi pleoapele îmi prind flori de gheaţă şi-o cărare.
