dupa mult timp imi curge prin gand sa`mi verific posta si ma trezesc cu aceasta rafala de comentarii de`a dreptul pertinente. cred ca vroiam sa declar ca orice observatie imi convine, dar nu stiu cat imi mai pasa. iti dau dreptate Frederika, si asta vei sti daca ajungi cumva sa citesti acest post. se prea poate sa umbresc blogosfera fara nici un sens, se poate sa nu fiu cuprins de acea aura cu care altii se mandresc, se poate sa n`am darul “piciorului meu stang”, se poate ca parola la orice cont al meu sa fie “intuneric” si din cauza asta sa nu vad ceea ce trebuie, se poate sa ma fi lasat de incercat si se poate sa ma fi apucat de realitate, se poate sa ma fi lasat de visat in acelasi timp, si totusi… se poate sa ma trezesc dimineata si sa nu`mi pese. asta nu e rezultatul unui irealism personal, e chiar fructul unor lungi si grele nopti de singuratate.
mi s-a spus sa continui, n-am vrut sa fac, mi s-a spus sa ma opresc, nici asta n-am vrut sa fac. dar incercam sa vorbesc cu cineva si nici macar atunci nu ma pricepeam la caligrafie. nepasarea, e unul dintre momentele pe care le poti strange pe oriunde si te miri la descoperirea lor, ca atunci cand gasesti in buzunarul de la spate o bancnota de 10 lei si ti se aprinde in ochi sclipirea unei mici bogatii. asta daca poti considera nepasarea un moment. si poti. citisem intr-o carte de “auto-convingere” ca oamenii de succes sunt oamenii care-si proiecteaza fizicul spre culmile unui oarecare vis, si brusc asta m-a facut sa ma gandesc la tentativa de existenta a unui om, in absenta unui vis. eu sunt acel om. unul dintre ei. si-apoi m-am gandit cat de des te poti gandi la tine, cata energie investesti in bunastarea ta fizica si psihica si cat de putin ai de oferit altora cand tu iti ridici singur piedestalul pe care nu vei apuca niciodata sa te sui. se facea ca era candva si o poveste despre un om care si-a construit propriul munte ca sa poata privi peste o mare si a murit urcandu-l…
vreau sa-mi cer scuze de nepasarea pe care o manifest fata de ceea ce e cladit aici, caci la un moment dat mi-a pasat, dar nepasarea altora duce pe oricine la extreme. acum ma opresc. se poate ca am scris prea mult cand vroiam sa scriu nimic. se poate in acelasi timp ca totul de aici sa nu fie adevarat… se poate.
P.S. : Eram candva un mar intr-un vierme, acum nu mai stiu.
si iata ma cunosti, Frederika.
