Am inceput volumul caci scria pe spate ca autoarea e seducatoare. In gand ardea o musca cu numele ” Oare cat ? “, si n-am rezistat. Am terminat-o eventual repede. Am citit si incet. N-am avut de ce sa o citesc altfel, indeosebi din cauza faptului ca in tine creste tensiunea precum o liniste care devine insuportabila. O liniste sinusoidala. Inca de la primele pagini care se intrunesc in a fi si prima povestire, ti se pare o carte scrisa de o tipa ce a cazut in groapa deceptiei cu mult timp in urma si care se multumeste in aceasta postura. Socantul e pe vine, si se arata in sfarsitul povestirii care iti zgaraie ziua. In roman personajele se construiesc singure ca niste raspunsuri la intrebarile unui oracol pe care acum, la o varsta sigura, ti se par penibile, dar la care iti raspunzi singur fara sa vrei, fara sa crezi asta. Toate au psihologia proprie, toate se contureaza si toate isi plang de mila, cer mai mult, vor sa dea mai putin si se multumesc cu ceea ce au, adica devin “personale”. Asta inseamna procesul de depersonificare – personificare pe care il solicita de fiecare data actorul inainte de un rol/spectacol, o singura diferenta: personajele, care de fapt sunt miliardele de picioare ale insectei, reusesc partial procesul, partea de personificare doar. Devin reale. Ai senzatia ca-ti bat si pe umar, sau ca le-ai vazut ieri in parc, sau in mall, sau candva la o petrecere mica, sa poate nevasta-ta e asa, sau maica-ta, sau fica-ta, sau gagica-ta, sau tu. Odata cu cartea continui sa respiri in ritm sacadat. Te intrebi daca exista astfel de persoane, si-ti raspunzi repede si precis: Da! E ca atunci cand vezi reportaje despre genocide si-ti raman pleoapele blocate si pentru cateva clipe in care nu clipesti te intrebi daca oare e adevarat, daca nu e un banc prost, sau un film comercial, daca undeva in lumea asta in timp ce tu stai in fata telivizorului cu bolul de popcorn si paharul de Coca-Cola si picioarele intinse pe masa de sufragerie si gagica langa, cu capu-i pe pieptul tau si parfum de iasomie, se intampla astfel de lucruri, mor astfel de oameni. Cartea ridica un mare semn de intrebare, si-l ridica peste capetele oamenilor. Trebuie inteles ca trebuie privit si-n stanga si-n dreapta inainte de a trece strada. Personajele acestei carti sunt camioane grele incarcate puternic cu structuri de sentimente. Cititi printre randuri. Fiecare poveste in parte se deosebeste prin voluptate, vigoare, prospetime, monotonie, independenta si fascinatie fata de creierul uman. Autoarea reuseste sa-l descalceasca indeajuns de bine sa inteleaga si cel care nu a trait in societate pana in momentul respectiv. Sociologul, psihologul, filozoful, cartoforul, Claire Castillon “isi baga nasul unde nu-i fierbe oala”, si fara doar si poate ii si iese, intr-un mod bolnav, intr-un mod ordonat haotic, intr-un mod interior si plin de pasiune, nesiguranta si vis diurn. Cu precadere pare un roman de capa si spada, dar va las pe voi sa descoperiti si capa si spada (si daca reusiti lasa-ti un semn).
Un ceva mai am de spus. Cand citesc astfel de carti imi vine sa ma las de scris. Sunt mumificatoare.
Romanul vi-l recomand, dar o rugaminte: RESPIRATI ADANC inainte sa incepeti lectura. Si nu va indragostiti de autoare.
NCI : Nerecomandata Celor cu Imaginatie.
– Claire Castillon.
