primăvara e vreme de copcă. bubuie capacele de canale şi înfloresc la caţiva metri distanţă. oamenii pe lângă mine aruncă undiţele-stradă şi se laudă cu ce prind. visele au rostul de a nu muri, iar minciunile le susţin. am vrut să-i spun ceva în timp ce mă îndepărtam, dar mi-era teama că mă voi întoarce. era la fel. sârmele de telegraf i se încolăciseră în jurul capului într-un coc electric, suna pe cineva. şi era albastru. părul ei ura trenurile, trenurile care pleacă. un copac îi spunea ce să facă. n-am ştiut niciodată de ce gândurile ei se scurg la mine-n palmă şi le pot citi. urăsc când citesc şi nu ascult.
apoi paşii mei adormiseră. fereastra s-a deschis înainte să ajung eu acasă, poate că pe drum am dat noroc cu o mână cu 3 degete. acum ştiu că nu mai am nimic de spus, cuvintele nu au nevoie de mine. lucrez zi şi noapte la un tren care duce oriunde, încă nu mi-am luat bilet. în camera mea ploua, şi ea e câteodată pe tavan.
şi e albastră.
