blogg-uri cu muzica pe fundal

…e 5 dimineaţa si ziua asta începe fără cuvinte. Nu ştiu câtă dreptate a avut Dumnezeu când mi-a dat liberul arbitru fiindcă am ales atâtea de petrecut in câteva ore încât nu mai ştiu cat de lungă e şina ferată de la o vreme. Capul îmi creşte o dată pe zi in jurul orei 15 şi nu-mi încape pe gât. Mi s-a umplut paharul cu poveştile oamenilor care-şi pleacă capul pe stradă când trec pe lângă mine şi realizez deodată că vârsta mea nu e reală.
De la o vreme încerc un nou tip de poezie. Asta parcă doar ca să omor pe cineva pe care l-am urât de mic.
Am de spus multe şi povestit încă pe atât, dar de când am dat cu capul de pragul de sus şi mi-am sucit gâtul prefer să tac şi să las liniştea să se contopească cu nevorbirea. Sunt două lucruri diferite dacă se întreba cineva. Mi se subţiază hernia de fiecare dată când vorbesc despre mine cuiva dar mi-e şi din ce în ce mai greu să fiu obiectiv. Uneori am senzaţia că-l văd pe Dumnezeu îmbrăcat într-un preş croit ţigăneşte, cu o bască de taximetrist pe o ureche, cu dinţii de metal lucios, ridat şi mirosind a alcool dublu rafinat, cu Iisus târând după el o bucată de carton, cu plete din care ţâşneşte vânjos un purice şi-un TBC, aplaudând ironic în spatele meu şi repetând încontinuu: “Da, mă, da…”. Mamă cât m-am săturat să citesc nişte oameni care brusc realizează că sunt scriitori şi-şi construiesc blogg-uri cu muzică de fundal şi pun fotografii ale altora şi poeme fără înţeles şi sens, şi mă c** şi-n gura mea pentru asta. Dar cine sunt eu să judec trotuarul, şi-aşa are prea multe de spus, e singura femeie dezvirginată de 24 de milioane de oameni (eroare de 3%).
Vreau să-mi cer iertare pentru întârzierile mele, şi cu siguranţă nici o femeie nu e speriată din cauza asta, că poate i-am întârziat (nu prea bună), dar cu sinceritate nu promit că voi scrie mai mult (oferta deja a depăşit cererea) sau că nu mă voi opri din scris şi mulţumesc celor care se mă încumeta de-a poposi în birtul minţii mele. Înainte să închei vreau să vă împărtăşesc o poezie seacă si proastă scrisă nu acum mult timp (adică acum 20 de minute) :

sfârşit de lume cu nimic de zis

inima mea are patru anotimpuri asincronizate.
covorul nou îi acoperă pulpele şi gâtul.
camera are urechi
şi-ascultă acelaşi gen de muzică ca şi mine.

de când tata şi-a descoperit vocaţia de lipitor contra cost
nu-mi mai găsesc timp şi de altceva.
privesc lasciv cum secundele sinapsează.

ţi-ar plăcea la mine-n cameră,
ferestrele au cearcăne şi zidurile hepatită
şi sub fântâni
câteva litere îşi formează cuvântul,
ştiu, faci cancer când dragostea n-are filtru,
dar sunt atât de scumpe nunţile în ziua de azi
încât eu zic să ne sinucidem şi să-L lăsăm pe Dumnezeu
să ne oficieze cununia.

şi dacă te-ntinzi pe pernă
cotul tău se-nfinge complet în nisip
şi joia asta mi se pare lungă.
acum sau uneori ştiu de ce zilele nu mă învăţa nimic.

ceea ce sunt si ceea ce nu sunt

Aici e alb. Totul pare o hemoragie de alb. O rochie imensa de mireasa rupta inainte de viol gasesc in gara pustiita dupa o calatorie si-o discutie interesanta cu un reprezentant al universului rozatoarelor. Fara doar si poate nu-mi gasesc locul moral in partea aceasta a suprafetei Terrei. Locul meu e la Polul Nord. Acolo recunosc fiecare loc. Locurile pe care nici macar nu le-am intalnit inca. De ce sa le invat pe cele de aici? Des ma intreb de ce sub aspectul existentei mele nu gasesc un scop sau un motiv care sa ma faca sa continui, care sa ma faca sa lupt cu inversunare pentru ceea ce-mi doresc cu adevarat, iar pe fata, cand ma gandesc la mine, mi se descrie rar un zambet. Acum scriu fara ochi caci i-am lipit de geam sa fiu atent cand ninge, sau cel putin sa fiu acolo tot timpul cand isi rade Dumnezeu gheata pentru cocktailul paradoxal. Cineva candva cumva imi povestea de un loc pe lumea asta in care te-ai putea simti mai usor decat aerul, mai dulce decat nectarul si mai colorat decat pestele arlechin, dar spre disperarea mea inca nu sunt constient de existenta sa. Nu ma indoiesc ca undeva exista, ci pur si simplu privind in mine nu gasesc decat anonimat si insiguranta morala, dar ca sa exprim tot sentimentul : MURITOR. Acolo cica esti inversul. Esti picatura ce cade-n sus. Am senzatia ca dintr-un moment in altul la geam va bate un vagabond cu barba carunta si ochi albastri, cu pieptul dezvelit si cu urechile ciuntite, care-mi va inmana o guma Orbit spunadu-mi: “Ai mai multa nevoie ca mine ! “. Am acest sentiment ca sufletul meu necesita niste apa de toaleta. Incep sa vad ca intr-adevar daca te chinui prea mult s-ar putea sa ajungi sa nu realizezi mai nimic, sau sa realizezi exact ceea ce nu-ti doreai sa iasa. Declar cu sinceritate ca nu mai gasesc nicaieri rolul acestor scrieri care se insira aici… pe aceasta banca pe care ma asez din cand in cand. Doare…

M-am intalnit cu Florin zilele trecute. Avea fata unui om plesnit de un vant siberian. Mi-a strans mana cu ambele palme si cu putere, apoi mi-a prins umerii m-a adus la pieptul lui si in timp ce-i simteam respiratia in ureche imi spune suierand vorbe prin craterele buzelor sale crapate : “Batrane daca nu renunti s-ar putea sa nu castigi! “. Am stat de vorba despre ce ni s-a mai intamplat in ultima vreme. Mi-a povestit si de romanul sau care a inceput sa prinda CORPUL cum ii zice el si ca il va dedica si Marei… dar ca nu e sigur de asta. “Ma, las-o pe Mara ca si-asa n-a mai scos un sunet de 2 luni 14 zile si 7 ore jumate daca vrei mai precis sa afli, va fi si ea acolo unde trebuie cand vine vorba de roman, dar sa stii ca oricum nu va fi asa cum presupui, nu va fi nici un pidestal acolo, iubirea merita, dar cand e impartasita desi stii prea bine ca cele mai mari iubiri au fost imposibile. Conteaza atunci cand ii vezi privirea privindu-te inapoi, cand ii saruti locul acela special din spatele urechii, cand iti curge mana pe spatele ei, a celei care astazi te priveste si se bucura cand ii zici ca ti-e dor de ea? Nu mai conteaza nimic. Sa-ti zic… m-am uitat alaltaieri la tv si zicea despre marile pierderi din 2007, Adrian Pintea, Octavian Paler, Dobrin etc. si-am realizat brusc cum noi vom ramane niste nimeni in lumea asta, ca moartea mea nu va fi plansa si nici aplaudata, ca dupa ce voi da ortu` voi ramane stinger in niste poze digitale de prost gust sau in niste amintiri ale unor oameni a caror gura e prea mare si-a caror creier e prea mic. Cu sinceritate-ti marturisesc ca nu ma gasesc in stare sa fiu genial si-mi vine des sa plang din cauza asta. Dar totusi inca n-am realizat rostul unei trairi uniforme, liniare, fara spicy food. TREBUIE sa scriu, TREBUIE sa fac la naiba ceva cu viata mea, macar sa incerc desi mi se pare din ce in ce mai imposibil ceea ce-mi doresc cu atata ardoare. Poate-mi doresc prea mult … ah, la naiba, stii … uneori imi doresc ca Dumnezeu, ala pe care l-am intalnit in buda de la hotel folosind toata hartia igienica, sa ma fi dat orb pe lumea asta da` sa ma fi lasat sa regizez un film, sau fara maini da` sa ma fi lasat sa public o carte cu adevarat buna. LA NAIBA, ca nu ma intereseaza succesul si nici faima, si nici banii, nimic din toate astea, ma intereseaza sa iasa LA NAIBA ceva bun din curul asta de caine spatial cel port cu mine…” Ne-am despartit cu promisunea ca ne vom intalni din nou si vom face schimb de insemnari. Restul a ramas alb…

Spun si eu la revedere si te rog, dar te rog IARTA-MA CEL CE SUNT PENTRU CEEA CE SUNT !