m-am trezit tarziu astazi, cu buimaceala unui somn prins abia in ora devreme a diminetii. N-am sa mint. Am sa spun ca am ajuns in camera de camin in jurul orei 5 ucis de ph-ul devenit din ce in ce mai acid, plafonat de culoarea unei ninsori spontane dupa zdruncinarea catorva copaci adormiti, buimacit de vinul fiert, nescuturat de zapada, cu gandul numai si numai la omul de zapada pe care l-am intalnit pe strada latrata de caini de zapada, inconjurata de copaci de zapada, populata de case de zapada cu ferestre de zapada si semineuri de zapada. Il vazusem stand ca un inadaptat social astepandu-si parca iubita intr-o gara invizibila ce inca nu se stie daca primea trenuri. Si nu ma puteam gandi decat sa-l salut. Mai intai i-am complimentat palaria de tinichea rosie cu buline albe, ochii (unul albastru : capac de sticla de apa minerala, celalat rosu pe care se avantau cuvintele Coca-Cola), nasul, un carbune ciuntit si rupt parca dintr-un meteorit. Se plangea ca nu avea maini si-am facut 50-50 cu el imprumutandu-i-o pe cea stanga caci si-asa nu ma foloseam de ea la momentul respectiv. Am stat de vorba cu el pana la acea ora devreme in dimineata, povestindu-ne si imprumutandu-ne unul altuia impresiile si fascinatiile si realizand ca intr-adevar oameniidezapada sunt populatia considerata cea mai ciudata din toate punctele de vedere. Pentru el, a fi cel construit din zapezile virgine sau profanate de pasi sau ingerii facuti aiurea, nu reprezenta altceva decat dorinta acelor oameni de a deveni altcineva, un cineva inert, unul neinteles, o sculptura in gheata pe care lumea sa o admire si sa treaca mai departe, un efemer, dar unul care sa spulbere gandurile de nemurire ale umanitatii caci si-ar fi finalizat efemeritatea odata cu trecerea iernii. Imi povestise de pierderea atator lucruri prin intruparea sa in zapada: parintii i-au murit intr-un incendiu incercand sa salveze singurul lucru mai de pret din casa, telivizorul; prietenii l-au uitat odata cu timpul, iar iubita (cea cu parul ca biscuitii de vanilie, cu ochii ca doua cafele in diminetele grele si acide, cu mainile moi si mirosind a scortisoara, cu sarutul cald si apasat) nu-l mai iubea si dupa ce i-a vandut garsoniera de pe Lapusneanu fugise cu un viitor avocat cu tata senator. De atunci nu se mai schimbase nimic in viata lui, aceiasi singuratate monotona si plictisitoare doar in momentele in care rasetele, zambetele, fetele, mainile copiilor se aud de peste dealul infinitezimal. Totusi se intrista deseori cand isi aminteste ca acei copii nu-i cunosc nici caldura interioara nici zambetul care se intrezareste in el din cauza inumanitatii sale. Totusi sub acea lumina galbena, in acea liniste siberiana il gasisem pe acest omdezapada mai uman decat toti oamenii adevarati pusi la un loc, intr-un singur trup, asa ca mi-am rupt inima din piept si i-am intins-o spunandu-i: “Desi e proasta, vei fi om dupa asta !”. A ras si a apreciat gestul, dar n-a putut accepta.
M-am despartit de el alergand pe strazile intortocheate din spatele Universitatii ascultandu-l parca pe Frank Sinatra colindand vesnic in preajma mea. De azi dimineata, numarand ciorile care isi savarseau pedeapsa de a avea culoarea opusa lumii, o piesa imi suna in cap :
Counting Crows – A long december :
Un fel de imn al omuluidezapada (cel putin dupa mine). Acum, in timp ce se chinuie sa ninga si eu infulec dintr-o conserva de fasole cu carnati afumati, imi amintesc de ce m-a invatat omuldezapada, adica cum sa prind in palma fulgii de zapada: iei o franghie, o infasori la intersectia dintre brat si antebrat, faci un nod marinaresc si strangi bine si-apoi intinzi mana pe geam; cand aceasta se va invineti si va devini nesimtita venind vorba de frig, atunci vei vedea cum in palma ti se strange zapada pe care o doreai. Si-atunci privesti cum mana ti se preschimba treptat in galeata de vise.
