piciorul meu stâng

In ciuda tuturor incercarilor de ochi inchisi realizez frapat ca a nins. Iasul intr-adevar a prins culoarea unghiilor lui Dumnezeu si a inceput in sfarsit a se dezgropa intr-o amorteala pe care multi sa zicem ca o ignora. N-am vazut pe nimeni stand in viscol numai ca sa-i bata zapada peste fata sau incercand sa prinda fulgi aiuriti pe suprafata limbii si probabil ca nici nu voi vedea. Imi amintesc cu placerea unei iubiri trecute de o colega care avea ciudatul obicei de a manca orice: varul de pe pereti, vopseaua de pe calorifere, creta, dar, cel mai important, era singura care molfaia de-a dreptul zapada. O vedeam des degustand cele 9 feluri de zapada dupa cum ne zicea ca exista si strecurandu-si uneori in san cativa bulgarei doar ca sa stea treaza la orele de romana si biologie. Ciudat era ca intotdeauna am crezut-o in privinta celor 9 feluri si am si incercat deseori a le distinge. Fara indrumarea ei nu puteam. N-am mai vazut-o de ceva timp, cred ca au trecut cateva luni, avea o umbrela roasa de molii si parul ca in liceu, dar n-am apucat sa ne zicem ceva. Singurul lucru care l-am auzit despre ea apoi, e ca, la propriu, si-a mancat partenerul de viata si acum zace obeza pe un fotoliu plin de cartofi prajiti si ramurele de carne.

A nins, si uite ca Iasul s-a inalbit brusc. Acum ninge dement si am absurda iritare constienta ca nu pot scoate pe nimeni la o bulgareala sau cel putin la cateva prabusiri in zapezile debia formate. Acum sunt cele mai bune de contruit castele si printese cu care sa-ti imparti mizerabila viata (asa spun statisticile), dar mie niciodata nu mi-a iesit printesa. Intotdeauna cand isi venea in fire incepea sa debiteze ca ba era prea grasa, ba avea coafiura naspa, ba unghiile nepoleite, ba picioarele nerase, ba umerii intorsi, ba inima in dreapta, si de fiecare data isi luau ramasitele si se carau spre altii care (sa zicem) aveau mai multe “materiale” de constructie. Astazi pe la 10 si ceva am vazut si primul turture la 20 de ani. Sa nu va povestesc, dar in structura sa cristalizata vazusem ceea ce inca nu-mi amintesc, vazusem calculele facute de Dumnezeu pentru viitorul meu, si de atunci incerc sa le dibuiesc si sa ajung la solutie… dar oricum inca am senzatia ca nu voi depasi 24 de ani.

Iarna e intr-adevar perioada in care multi devin oameni de zapada. Acum pot da sfaturi in privinta aceasta avand in vedere ca eu sunt unul intregul an. Am mai multa experienta cel putin vorbind despre asta, dar din cate realizez putini au dorinta de a deveni un astfel de specimen. Am mai realizat ca oamenii de zapada sunt niste ciudatenii ale naturii pe care nimeni nu si le doreste in preajma si cu atat mai putin in viata de zi cu zi. E o discutie destul de lunga pe care candva voi reusi poate sa o aprofundez. Pana una alta incerc sa ma bucur de Iasul acesta dement, sa-mi arunc trupul prin Copou, sa ma invart in piata Unirii, sa ma asez pe banci inzapezite, sa cred si sa ma mint ca va ninge candva si in camera la mine, sa visez la o patinatoare pe zapada care sa se impiedice accidental de-un fulg si sa ma loveasca cu capul in gura, iar din cea de jos sa-mi curga zapada rosie si doua buze sa se lipeasca atunci intre ele sa-mi opreasca hemoragia.

As vrea sa mai scriu multe, am senzatia ca nu m-as putea opri cand vine vorba de zapada, de iarna, de sarbatori, de nasuri rosii, de zambete inghetate, de patinoare si sanii, dar momentan as deschide geamul larg, as privi adanc fiecare fulg, l-as numara, si-as scoate capul sa ma ninga in crestet, astfel poate voi aduna zapada in mine pentru tot anul.

sidenote: iertare din nou pentru intarzieri, iertari cer si le multumesc celor care mai au binevointa de a frecventa acest iglu.