un an nou !!! (fara fericit)

Acum cand privesc acest ecran alb speriat de faptul ca incepe a se impaienjeni cu niste cuvinte poate aiurea scrise, poate aiurea pozitionate, poate gandite anapoda incep sa realizez ca anul a trecut, ca de maine vom construi alt AN de la inceput. Alt concept in mintea noastra se va desena si alte cifre singure si pline de neinsemnatate se vor naste in coltul dreapta sus a paginii de curs unde se scrie de obicei data. Privind inapoi imi dau seama ca nu vreau sa privesc inapoi. Inaintele desi e negru si denedeslusit imi pare cu mult mai atractiv. Am inteles ca la “UN AN NOU FERICIT” pentru <<FERICIT>>-ul acela trebuie sa muncesti pana si sudoarea iti transprina nu sa-ti cada dintre stele si nori. NU vreau sa sper, vreau sa fac, sa dreg si sa invart. Anul acesta va fi unul in care voi fi criminal de ingeri si de vise, voi fi cel care va urla pe strazi si toti vor asurzi, voi fi maturatorul coridoarelor spitalului privat al sufletelor ranite, voi fi spalatorul de creiere (preferabil al meu si-al prietenilor mei, dar deschis la propuneri), voi fi mancatorul de cacat dar si realizatorul lui, voi fi doar presul Lui Dumnezeu si a nimanui altcuiva.

Toate tremura in mine acum in pragul unei schimbari cameleonice: prostia, supararea, tristetea, nervii… si inca nu realizez cum timpul nu poate vindeca ranile cauzate de prieteni (de, in prezent, pseudo-prienteni). Un singur sfat am sa dau prietenilor din lumea toata:

————– “Papuse, daca eu iti zic totul, spune si tu la fel !”————–

Privesc cum pieptul meu se transforma surd intr-un ecran alb imens pe care se proiecteaza de ceva timp incoace un COUNTDOWN destul de credibil care ma prajeste progresiv trecand prin diferitele grade ale arsurii, descriindu-mi urme de cifre consecutive 5………..4………….3…………2………….1……….. 2008.

 

sidenote: totul sta in a selecta pe 0. proasta partea asta.

 

Vita è bella, La (1997)

Regizor: Roberto Benigni
Scenariul: Vincenzo Cerami & Roberto Benigni
Gen: Comedie / Drama / Romantic / Razboi
Cast:
Roberto Benigni … Guido Orefice
Nicoletta Braschi … Dora
Giorgio Cantarini … Giosué Orefice
Giustino Durano … Eliseo Orefice
Sergio Bini Bustric … Ferruccio Papini (as Sergio Bustric)
Marisa Paredes … Mama Dorei

Se apropie ora 3 in dimineata de 30/12/2007, dimineata in care am vazut filmul “La Vita è bella“, unul dintre cele mai bune filme pe care le-am vizionat si pe care cu mandrie il marchez in repertoriul meu cinematografic. E intr-adevar unul dintre cele care merita cu desavarsire un loc in biblioteca oricarui cinefil. Nu numai ca reuseste prin simpletea sa, prin maiestria preciziei, prin umorul desavarsit, prin caracterul benignian si, nu in ultimul rand, prin puterea sa, a reda o viata asa cum trebuie sa fie, dar o si incarca cu toate trairile posibile intr-un interval de minute pamantene si de ani virtuali de pe ecran . Incerc sa exprim cat mai corect inteligenta si sensibilitatea acestui film care le are pe toate: tristete, umor, fericire, tristete, lacrimi, rasete, joc, moarte, iubire eterna, ura si dispret (rasism) si care in ciuda premiilor (numeroaselor premii) pe care le-a obitinut in apogeul existentei lui, acesta (dupa parerea mea umila) ar merita mai mult decat OSCARUL sau PALME D’OR-ul, ar merita sa fie trimis la toate usile din lume, sa se bocaneasca intr-o dimineata ca aceasta, sa se plaseze filmul pe treptele din fata sau pe pres si sa fie luat de acolo cu surprindere, cu neplacere, cu incertitudine si-apoi sa schimbe ceea ce trebuie sa schimbe in viata unui om, a spectatorului.

Actorul principal (si regizor de altfel), Roberto Benigni alias Guido Orefice, un evreu aflat in drum spre unchiul sau la care va munci ca ospatar, trece printr-o serie de intamplari buclucase ajungand a se indragosti de o invatatoare de scoala elementara, Dora (pe numele ei real Nicoletta Braschi), cu care de altfel se si casatoreste dupa o scurta perioada de petire (o petire intamplatoare la fel ca si dragostea dintre cei doi). Totul cade in mana destinului si precum declara prietenul poet al lui Guido, Ferruccio Papini (jucat de Sergio Bini Bustric), conform lui Shopenhauer “prin puterea gandului poti reusi orice.” Intervine si elementul dramatic cand armata germana invadeaza Italia incepand a strange in lagarele de exterminare evreii si restul raselor “inferioare”. Ma opresc aici in a alcatui sinopsisul acestui film deoarece chiar nu as vrea sa desconspir din el o molecula mai mult. As fi vrut sa scriu mai multe, sa le pot pune pe toate in cuvinte, sa comprim sentimentele in cateva randuri, dar rareori imi iese. Declar ca, inca, nu-mi vine sa cred cate am reusit sa invat de la acest film, si inca nu-mi vine sa cred cate a avut de invatat. Dupa parerea mea :

- Acesta nu este un film ci o lectie de viata! -

Asa ca oameni buni, vizionati-l si scuzati opinia umila a unui observator in trecere.

dimineata cu experiment de eternitate

Dimineata in care merita un experiment de eternitate.

Si acestea fiind zise, acum, cand, sub ochii vostri, se deruleaza aceste cuvinte, e dimineata, va spun ca astazi nu e astazi. Astazi e ziua despre care n-as putea vorbi. Vorbesc ca sa nu tac si inca am impresia ca acum 15 minute deschisesem ochii orbit de ceea ce gasisem deasupra mea. Deasupra mea ningea cu bolovanii aruncati de mine intr-o copilarie labirintica si plina de indicii. Indicii fara nascator si care nu reusesc a da nastere nici macar la intrebari, sa nu mai zic de raspunsuri. Raspunsuri pentru ceea ce va ramane in urma mea. Urma mea are doar numele de rest. Restul pe care l-am primit astazi de la un borcan de gogosari in otet avea tendinta de a-mi crea o gaura imensa in creier si in suflet, si poate ca a si reusit. Si reusita la care lucrez de cand ma stiu cel de acum imi pare din ce in ce mai imposibila si penibila in privirile care conteaza. “Conteaza sa stii ca in viata esti singur si ca trebuie sa te trezesti din ceea ce esti acum in fiecare dimineata”. Dimineata asta e doar un simplu ghiveci fara fructe, fara aripi, fara aluat, fara blat, fara faina, fara apa, fara viata, fara toate. Toate cele care reusesc a-ti corupe spiritul si fata si de a le transforma in ceea ce te face vesnic. Vesnicia nu sta intr-un sir de cuvinte care sa demonstreze vesnicia, ci in zambetele care se intind la 2 capete de telefon. Telefonez in Iad si primesc tonul ocupat. Ocupat sunt acum pana peste cap si nu stiu de ce nu reusesc a le imparti pe toate in categorii de timp. Timpul nu mai ia in spate infinitul. Infinit de mic mi se pare capul meu cand ma gandesc la cel al unei furnici cu ganduri. Ganduri, ganduri, randuri, randuri. Randuri. Randuri. Randuri. Randuri. Randuri. Randuri. Randuri. Randuri. Randuri. Randuri…

 

 

Si pentru fiecare dimineata (in care cu siguranta se gadila eternitatea):

4 Non Blondes – What’s Up

there’s no shortcut to happiness.

mi se intampla des sa am revelatii atunci cand ma astept mai putin. Dar cel mai des dintre toate aceste momente dese sufar de o oftica acuta ca in aceste revelatii nu descopar leacul pentru cancer, SIDA, Alzhaimer, pentru foamete, sete si ura si indiferenta si incapacitate si prostie si atat de multe. Sunt doar revelatii banale, revelatii care trec apoi undeva pe o foaie care cu siguranta si ea va trece in lumea celor mototolite pe culoarul tomberonului. De cand sunt acasa port aceiasi dinti care-mi dau impresia unor maini de prizonieri imense, negricioase, cubice, poligonale intinse de dupa gratiile gingiilor speriate de Mana, imensa si ea, ce-mi creste din mijlocul fruntii. Nu pot spune de fiecare data incotro se indreapta, ce picior vrea sa agate, ce guler vrea sa prinda, ce alta mana vrea sa mangaie, ce chip vrea sa-l petreaca, dar un singurul lucru il cunosc, visul ei. Pentru mine e singura mana care mi-a povestit mai multe decat toti pseudo-prietenii mei la un loc. N-are linia vietii si nici a gandirii, amprentele sale sunt doar niste umbre care imita bureti cazatori din cer. Parca cel mai frumos lucru care il face e ca nu pune intrebari, intrebarile grele care ar putea da peste cap relatia noastra, intrebari care ti le-ai pune si in tramvai sau cand privesti un afis de teatru sau cand iti numeri pasii pe aleea ce separa patiseriile de magazinele cu ghete si cravate. Zambesc de fiecare data cand privesc in oglinda si cand am imaginea mea privind pe hubloul tramvaiului 13 ce duce inspre Copou. Linistea nu face parte din constructia mea. Am muzica in ADN si structura mea moleculara se ingramadeste in Mana parasindu-si viata ce au cunoscut-o pana in prezent. Mana e singura care iti poate vorbi despre ceea ce este timpul si efectele sale asupra umanului. Sunt norocos ca invat de la ea, dar nu stiu cat pot pune in practica. Ii pun des intrebarea : “WHAT IF ..?”, iar atunci se strange intr-un pumn formand un ochi ce ma priveste trist si-mi marturiseste intr-un singur raspuns de fiecare data :

“There’s no shortcut to happiness!” si cateodata am impresia ca-mi dispare din frunte. Se evapora. De parca pana atunci fierbea intr-o oala de forma capului meu. Inca nu stiu cum sa devin cel care merita sa fie cel care. Din cate vad a avut dreptate mana, cea de care mi-e dor, in viata nu-ti apar lucruri doar dorindu-ti-le trebuie sa mai si muncesti pentru ele. Sper sa fiu vrednic de ceea ce muncesc.

Uneori inchid ochii si …

m-am îndrăgostit de o mână.

candva mi-a povestit de un lan de flori de gheaţă
unde o cărare e bătătorită de umbre de mâini cusute împreună.

de când m-am mutat în garsoniera fără budă de pe Ştefan cel Mare
port aceiaşi dinţi, ca nişte bretele de aer,
mâniaţi de fobia unei mâini ce-mi creşte în mijlocul frunţii
amprentele sale sunt doar umbre de bureţi folosiţi, pentru a-şi şterge subraţul, de Dumnezeu (singurul pe care-L poate plesni)
unghiile, depozite de molecule ce sfidează fizica cuantică
şi un singur lucru avem în comun
- scurt-metrajele despre nimic -

scaunul dintre masa din bucătărie şi frigiderul desenat la întâmplare pe un şerveţel
era de apă stătută,
dar peste el purtam conversaţiile de la 4 dimineaţa
şi peste el jucam cărţi de citit
şi peste el puneam pariuri pe excursii la Polul Nord
înainte ca mâna să uite că e mână

uneori închid ochii
şi pleoapele îmi prind flori de gheaţă şi-o cărare.

itinerar inainte de Craciun

IASI :

O noapte nedormita. Un film vazut cu ochii inchisi pe la 5 dimineta. Laborator la TS (Teroarea Societatii) in care nici capul nici privirea nu puteau urmari decat albul liniei de pe pervaz. O mana intinsa unei prietene. S-a intors rupta, devorata, parasita. Luna parcheaza in camera mea de camin. La usa o sora cu capul pe jumatate alb si fara sclipirea bucuriei in privire. Tramvaiul – cutie de chibrituri arse. Asteptatul in fundatie a unui zambet, a unui chip, a unei imbratisari, a unui cuvant lung cat 4 ore. Au meritat toate asteptarile. Ceva mai mult decat un ceai cald si apropierea lui de o buza fierbinte. Gara (asta spune multe). Caldura din tren iti scoate din pantaloni maleta, maieul, mirosul. Drum cu amintiri si certitudini in care despartirea pare adevarata. Iasul se scufunda undeva dupa pleoapele albe ale ferestrei si pe ecuatorul ochilor migdalati a unor ciori, ce-mi acompaniaza tristetea, se prelungeste lasciv viermele de tinichea ce ma transporta inspre acasa…

ACASA:

Graba strica treaba. Drumul deconspirativ al orasului care imi pare tot mai strain si mai rupt de realitatea celorlalti. Are un fel de “IGNORE” la intrare. Usa metalica si dreapta ca pieptul unei gaini mecanizate. In spate un corp, doi ochi, 4 picioare, 2 urechi, glas de caine. Oglinda cu lanul de grau inca dospind in spate, la locul ei; bancheta cu infatisare de blana de tigru la locul ei; cartile prafuite si praful, la locul lor; perna – fabrica de vise, la locul ei. Sentimentul ca ochii se vor inchide in mai putin decat iti ia sa clipesti. O mama printre gene imbratiseaza ceea ce a mai ramas din ea ca intr-un tablou ce nu-si vrea a fi pierduta culoarea. Somn, si da… in sensul de peste, somnul se ineaca in celalalt somn adormind aproape de capul meu plesnindu-si din cand in cand coada de o realitate pe care pana acum mi-a fost greu sa o recunosc. Nici acum nu o stiu bine de asta nici nu pot spune multe. Apoi o chelie de bunic scobind cu lingurita intr-un trecut de care imi aduc bine aminte, trecut care pare a se ravasi in urma unor morti subite si-mi da ciudata senzatie ca toata copilaria mea a fost un razboi purtat de oamenii care au conturat-o si care-acum devin pur si simplu niste pierderi colaterale…

AZI :

Dimineata in care sentimentul de departare pare din ce in ce mai palpabil. Apa uda si plina de trezire. Dorinta de a scrie si indoiala de utilitatea, finalitatea si scopul sau. Capul mi se invarte intr-o zi in care vad totul dinainte. Pot spune ca mi-e si dor, dar ca am si foarte multe de invatat cand vine vorba de dor. Cu riscul de a ma repeta: am 20 de ani si despre dragoste nici o idee. Senzatia de frig e si sub unghii. Cand poti sa arunci un gand inspre toate fiintele ti-e frica. Il arunc. Cateodata palaria pare o femeie peste care ninge permanent. Acum imi doresc mult zapada si o casa de sticla. Imi crapa pe buze un zambet cand ma gandesc la faptul ca voi pleca in curand inspre Polul Nord. 

ACUM:

Plesneste amintirea ca povestile nu mai sunt traite decat daca inima si mintea se scurcircuiteaza…