Sunt revenit.

De parca ar fi contand pentru cineva. Realizez ca de fiecare data cand ma intorc in Iasi e ca si cum n-as fi plecat. Gasesc totul la locul lui: gara chiciurata (pe care o prind in trecere ca trebuie sa alerg dupa tramvaiul care imi agata haina si pleaca mai departe), tigancile cu dinti de aur intrebandu-te daca n-ai 10 mii, lumea din statie parca aceiasi din fiecare statie, plictisul portarului si parfumul lui de tigara uitata in formol, drumul infinit pana la etajul 4 unde pur si simplu cazi intr-o frenezie din care te trezesti la fel de brusc. Nu mai respir bine in Iasul asta, as vrea altul. Altul in care lumea nu m-ar parasi, in care visele nu mi-ar fi spulberate, in care as fi cineva (poate chiar un cineva anonim, dar macar un cineva), in care cineva ar tine cu mine. Reamintesc :

Mircea Cărtărescu

---

Când ai nevoie de dragoste

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

 Asta spune destule din ce-as putea spune despre mine acum. Poate spune chiar totul. Ar trebui sa o invat pe de rost. Asa am sa fac. Si astfel prevad cum vor trece zilele acestea: monoton (hahaha, nimeni nu se astepta la asta), dar nu, nu vor trece astfel fiindca treburile mi se aduna peste umeri, exista si incercarea efemera dar orgolioasa de a uita tot ceea ce tine de suflet si de a privi in sfarsit la vrabia din mana si astfel iarna asta imi pare din ce in ce mai grea, poate si din ce in ce mai frumoasa. Am sa devin salbatic. PROMIT.  Ma voi plimba mai mult singur, cum am facut ieri seara cand l-am vazut pe Florin. Imi era dor de el, dar n-am apucat sa-i zic o vorba sau doua caci il vad imbulzindu-se printr-o multime care astepta la o coada la ATM-uri strigand : “DA MA, SI? Mi-am luat masina, mi-am luat pulover cu fular, mi-am tras gagica, si-acu ai tupeu, desi stii ca toate astea-s cadou de la taica-tu de MIHAIL si GAVRIL !!“. Apoi il vad repezindu-se si scotandu-si bursa, dupa care se face nevazut. Incerc sa-l urmaresc cateva strazi ghidandu-ma doar dupa intuitie, cand il vad traversand pe Stefan si intrand la libraria Humanitas. Am intrat dupa el, dar nu l-am mai gasit, de parca se evaporase, iesise pe usa din spate sau se transformase in soarece de bibiloteca si se furisa printre carti si DVD-uri. L-am mai cautat, dar nimic. Oricum trebuie sa ma intalnesc zilele astea cu el si sa-mi elucideze misterul.

Ah, Florine, Florine.

Ah, Mara, Mara.

Ah, eu.