Arhivele lunare: noiembrie 2007

ai grijă 
                            Dianei

prieteno

e 3
aproape 3.
lăsă-ţi dezvelită doar glezna
iar eu voi fierbe cafeaua proastă de import
fără să-mi mut ochii de pe tine
ne-am plimbat destul prin poze zimţate, prin filmele spaniole-mprumutate,
prin discuţiile despre cuvinte, prin lascivele discuri de vinil,
prin infinitatea de atlase despre Cuba
locuită de cinci milenii de toate versiunile tale anterioare
şi destul ţi-am culcat părul după ureche
şi am facut destulă dragoste fictivă şi non-fictivă
înainte să cobor să-ţi cumpăr ţigări subţiri şi parfumate
şi destul ţi-am privit glezna în oglindă la întoarcere
şi destul mi-ai povestit de Bucurestiul boemic
spre care te-ndrepţi
mâine dimineaţă, acum, în gară când tragem amândoi hermafrodit
valiza pe geometria neeuclidiană a peronolui
iar, într-un final,
(într-unul din cele multe)
tu strigi prinzându-ţi capul în menghina ferestrei
“ai grijă”
iar eu, privind roţile rostogolindu-se,
îţi răspund cu barba ridicată
“nu promit”

un joc fără final dar cu sfârşit

haide să jucăm un joc fără final:

imaginează-ţi că împart timpul în două.
tu pe care jumatate ai lua-o?
imaginează-ţi că urechea ta ar scoate sunete.
tu ai alege să vorbeşti?
imaginează-ţi că îmi împart gura în două.
tu ce jumatate ai saruta?
imaginează-ţi că aş împărţi o floare în două.
tu ce jumatate ai mirosi?
imaginează-ţi că ai avea un singur ochi.
tu te-ai uita la celălalt?
imaginează-ţi că l-aş împărţi pe Dumnezeu în două.
tu la care jumatate te-ai închina?
imaginează-ţi că aş împărţi pământul în uscat şi mare.
tu unde te-ai culca?
imaginează-ţi că a
ş împărţi noi-ul în două, apoi în alte două, şi-n alte două, şi-n alte două, şi-n alte două, şi-n alte două, şi-n alte două, şi-n alte două, şi-n alte două, şi-n alte două, şi-n alte două, şi-n alte două, şi-n alte două, şi-n alte două, şi-n alte două, şi-n alte două, şi-n alte două, şi-n alte două…

atunci mi-aş imagina că exişti.

şi-n alte două, şi-n alte două, şi-n alte două, şi-n alte două, şi-n alte două…

In sfarsit am ragazul sa scriu despre Florin si misterul sau care NU a intrigat pe nimeni, dar care incetul cu incetul a inceput sa dea nastere la unele controverse fata de ceea ce insemnam eu inainte sa-l intalnesc pe Florin si inainte sa ma intalneasca el pe mine, caci par doua lucruri total diferite. Pai Florin m-a intalnit in uterul “celeilalte femei” (cum imi place sa-i spun mamei lui) din care faceam si eu parte virtual (dandu-ne seama dupa multi ani), iar eu l-am intalnit pe Florin acum cateva zile cand l-am vazut supt de puterile pasaresti de care dispunea candva cu o agilitate deneconceput pentru ochiul uman, uscat la fata, neberberit, mai slab ca niciodata de am crezut ca la un moment dat una din coaste va tasni inspre ochiul meu stang ca un resort prea comprimat si nefixat, ochii vineti parca plesniti de o baba frenetica, tragand dintr-un Malboro pe marginea hotelului Unirea (din vechiul Iasi, acelasi) la etajul 13 si frecand intre degete un bilet ars din loc in loc de tigara. Plangea neincetat ca un copil a carui durere de burta sau de dinti nu i-o poti explica. Se lasa pe spate si se prabusi dealungul marginii cu ochii in soare, cu capul spart si cu tigara inca intre buze strigand :

“A fost prea frumos ca sa fie adevarat !”

Nici n-am apucat sa ma apropii de el ca l-am auzit spunandu-mi:

-Stiu ca ai venit ca sa ma scoti la inghetata imensa cu fistic, dar plina de negii formati din cauza falsitatilor dintre noi doi, eu zambesc, tu zambesti, dar amandoi suntem la fel de tristi si ne batem amandoi in tristete. Nu poti sa negi asta. Nu vei putea-o face nicicand.
-Nu. Nici nu o fac. Incerc doar sa o ignor, dar cu toate astea stiu ca nu o fac bine si nici pentru a face bine.
-Atunci ia un loc langa mine, aici pe latul pleoapei lui Dumnezeu.
Ah… aici, ma, nu mi-e frica de nimeni, aici sunt zeu, aici nu ma poate atinge cineva, aici nici vantul nu adie, aici nici capul spart nu ma doare, aici doar inima isi numara singura cioburile, aici nu aud numele ei… In zilele in care m-ai urmarit, caci stiu ca ai fost in spatele meu, stiu caci te-am simtit chiar daca nu te-am vazut, in zilele acelea am fost sa pun la punct un cadou pentru Mara. I-am facut drept cadou marea . Si nici nu stiu cum dracu si-a dat seama caci primind pachetul de la mine acasa la ea (ea fiind in iasi) cu o zi inainte de a-l deschide ma intreaba : “Auzi nu cumva mi-ai trimis marea?”. Eu ce naiba era sa-i raspund… am dat din umeri: “Vei vedea!”. Aveam impresia in astfel de momente ca nimic nu poate rupe unda ce exista intre mine si ea … Asa, marea asta continea : o fotografie cu marginea unde apa se saruta cu uscatul (sa o aiba intotdeauna aproape), o scoica (sa o auda de fiecare data), o carte : Adam si eva de Rebreanu (sa aiba ce citi pe malul ei), si un bilet de tren pe care am scris ca e bilet spre mijlocul marii (sa stie ca niciodata nu e prea departe). Cand l-a deschis, fix de ziua ei caci m-am chinuit indeajuns de mult sa ajunga atunci, imi spune ca a fost cel mai frumos cadou ce l-a primit vreodata. Aici merge un sir lung, tinzand la infinit de puncte de suspensie. Dar sirul s-a terminat atunci cand cuvintele ei devenisera sulite: “Eu incerc sa te ignor. E mai bine asa, pentru tine. Nu eu sunt cea care sa te astepte cu bratele deschise in gara! ” (Tacerea unei caderi) Si astfel roua ce o zaresti in ochii mei nu e lacrima ci e viata mea scurgandu-se fara sens, fara scop, fara durere, fara urme.

Isi repezi capul in pieptul meu. Plangea cum n-a mai plans niciodata. Imi simteam buzunarul camesii umplandu-se de lacrimile sale. Nu puteam zice nimic, l-am strans cat am putut de tare in brate si l-am tras incet departe de marginea cladirii. Radea si plangea in hohote. S-a uitat la mine dupa ce coborasem etajele in liftul ce duduia a bocet. In ochi i se zarea nimicul.
- Eu nu mai cred in Dumnezeu. Dac-ar fi, dac-ar exista il las sa face ce vrea cu mine cu conditia de a-mi ucide statuia de piele mai intai, caci sufletul mi-e mort prieten drag !

Imi batea inima mai tare decat a unui taur in fuga. Am ramas cu el zilele astea. Cateodata privindu-l nu stiu ce sa-i zic, caci sigur n-are chef de incurajari. A stat intins zile intregi, cu ochii in lanterna de tavan, pe bacheta din spate a daciei 1310 bleu-marin din spatele blocului peste care se alungise via scheletica de la bolta din curtea depelanga.

Privesc oriunde si stiu ca in momentul respectiv sunt doar o fantoma pe langa care lumea se perinda ca plante in bataia vantului. Cat urasc sa vorbesc despre mine si uite ca totusi aici ajung. Am niste chestii pe inima pe care vreau sa le scrijelesc c-un spaclu pe care sa scrie : MANA LUI DUMNEZEU. Poti simti vreodata pustietatea unui desert? Profesorul nostru de FCT (Filozofia Culturii Tehnice) spunea despre un experiment pe care l-a conduit un tip (a carui nume cu pareri de rau nu mi-l amintesc) in timp ce incerca sa-si exprime ideea asupra singularitatii constientei umane, acesta constand in intrebarea : “Cum ar fi sa fiu liliac?”. Noi am ras, dar acum imi doresc sa fiu unul. Sa fiu orb si sa tip atat de puternic incat pe gura mi-ar iesi visele, fluturii din stomac, parerile de rau, cuvintele mari ca : TE IUBESC, si toate sa se loveasca de zid si sa se intoarca ghidandu-ma spre locul meu din lumea asta. As vrea cu adevarat sa-mi curga la infinit sange din inima, sa las pete pe strada, pe trotuare, poate asa lumea s-ar feri de ceea ce-am lasat, ar pasi peste, ar trece cu vederea ca si cum ar fi fost sangele scurs din capul spart al vreunui betiv. Dar la intrebarea : “Poti simti vreodata pustietatea unui desert?” as raspunde simplu: Eu sunt pustietatea unui desert. Daca nu imi pot imagina cum e sa fie, inseamna ca eu sunt, nu numai ca nu ma voi cunoaste in totalitatea in toata viata asta, dar nici moartea nu mi-ar ajunge, si daca se intampla asta, de unde sa stiu eu daca nu sunt desert, sau daca nu sunt apa, sau nor, sau pamant, sau mar, sau organ, sau un punct, un punct deasupra caruia sa staruie insistent si permanent o sageata pe care sa scrie “OM”.

Daca e sa speri, nu o fa, speranta e singurul lucru care denota lasitatea, stupiditatea si incompetenta.
Daca e sa visezi, viseaza cat poti sub umbra unui copac a carui trunchi fusese taiat.
Daca e sa saruti, saruta ca Brancusi.
Daca e sa fugi, sa fugi atunci de lene si prostie, dar nu de ceea ce esti.
Daca e sa crezi, crede in ceea ce te sperie.
Daca e sa lasi, lasa de la tine cat poti ca nimeni nu te va rasplati.
Daca e sa iubesti, iubeste din suflet si nu zi niciodata.
Daca e sa mori, alegeti ziua de maine.

Mai e multe cu daca in poezia pe care o scriu in fiecare zi si care nu se va termina nici dupa moartea mea. Mai sunt vreo doua lucruri de spus : imi iubesc parinti (reciproca n-as paria cat e de adevarata), zambesc si rad (dar cu falsitate, recunosc), incerc sa fac ceea ce mi-am dorit intotdeauna (24 se apropie vertiginos si am inceput sa sterg de pe lista ” To do “), ma imbrac aiurea si urasc ceea ce vad in oglinda (dar asta a fost dintotdeauna) si simt o tristete permanenta (nu sunt eu cel mai trist om de pe pamant, Dumnezeu e).

Si acum toata lumea (hahahhahahhahhahahahhahahahhahahahhahahaaaaaaaaaahahhahahaha, dada toata lumea, HAHAHAHHA) se intreaba de ce Dumnezeu e cel mai trist om de pe pamant. ESTE, fiindca Dumnezeu e si el un omdezapada a carui mana de piatra nu stiu daca va putea vreodata a-mi sterge ranile.

ton de apel ocupat

ea e jumatate de măr,
eu sunt cealaltă;
ea miroase a pom,
eu miros a ploaie;
ea e plină de culoare,
eu sunt de pământ;
ea e muşcată,
muşcată de păr,
muşcată de celula cărnoasă,
muşcată,
şi tot ce ne leagă atunci e un vierme de sticlă,
ca un fir de telefon
cu rezistenţă de neglijat.
astfel eu înfloresc în vânt,
iar ea înfloreşte şi cântă
prin burţi de infinit.