In sfarsit am ragazul sa scriu despre Florin si misterul sau care NU a intrigat pe nimeni, dar care incetul cu incetul a inceput sa dea nastere la unele controverse fata de ceea ce insemnam eu inainte sa-l intalnesc pe Florin si inainte sa ma intalneasca el pe mine, caci par doua lucruri total diferite. Pai Florin m-a intalnit in uterul “celeilalte femei” (cum imi place sa-i spun mamei lui) din care faceam si eu parte virtual (dandu-ne seama dupa multi ani), iar eu l-am intalnit pe Florin acum cateva zile cand l-am vazut supt de puterile pasaresti de care dispunea candva cu o agilitate deneconceput pentru ochiul uman, uscat la fata, neberberit, mai slab ca niciodata de am crezut ca la un moment dat una din coaste va tasni inspre ochiul meu stang ca un resort prea comprimat si nefixat, ochii vineti parca plesniti de o baba frenetica, tragand dintr-un Malboro pe marginea hotelului Unirea (din vechiul Iasi, acelasi) la etajul 13 si frecand intre degete un bilet ars din loc in loc de tigara. Plangea neincetat ca un copil a carui durere de burta sau de dinti nu i-o poti explica. Se lasa pe spate si se prabusi dealungul marginii cu ochii in soare, cu capul spart si cu tigara inca intre buze strigand :
“A fost prea frumos ca sa fie adevarat !”
Nici n-am apucat sa ma apropii de el ca l-am auzit spunandu-mi:
-Stiu ca ai venit ca sa ma scoti la inghetata imensa cu fistic, dar plina de negii formati din cauza falsitatilor dintre noi doi, eu zambesc, tu zambesti, dar amandoi suntem la fel de tristi si ne batem amandoi in tristete. Nu poti sa negi asta. Nu vei putea-o face nicicand.
-Nu. Nici nu o fac. Incerc doar sa o ignor, dar cu toate astea stiu ca nu o fac bine si nici pentru a face bine.
-Atunci ia un loc langa mine, aici pe latul pleoapei lui Dumnezeu.
Ah… aici, ma, nu mi-e frica de nimeni, aici sunt zeu, aici nu ma poate atinge cineva, aici nici vantul nu adie, aici nici capul spart nu ma doare, aici doar inima isi numara singura cioburile, aici nu aud numele ei… In zilele in care m-ai urmarit, caci stiu ca ai fost in spatele meu, stiu caci te-am simtit chiar daca nu te-am vazut, in zilele acelea am fost sa pun la punct un cadou pentru Mara. I-am facut drept cadou marea . Si nici nu stiu cum dracu si-a dat seama caci primind pachetul de la mine acasa la ea (ea fiind in iasi) cu o zi inainte de a-l deschide ma intreaba : “Auzi nu cumva mi-ai trimis marea?”. Eu ce naiba era sa-i raspund… am dat din umeri: “Vei vedea!”. Aveam impresia in astfel de momente ca nimic nu poate rupe unda ce exista intre mine si ea … Asa, marea asta continea : o fotografie cu marginea unde apa se saruta cu uscatul (sa o aiba intotdeauna aproape), o scoica (sa o auda de fiecare data), o carte : Adam si eva de Rebreanu (sa aiba ce citi pe malul ei), si un bilet de tren pe care am scris ca e bilet spre mijlocul marii (sa stie ca niciodata nu e prea departe). Cand l-a deschis, fix de ziua ei caci m-am chinuit indeajuns de mult sa ajunga atunci, imi spune ca a fost cel mai frumos cadou ce l-a primit vreodata. Aici merge un sir lung, tinzand la infinit de puncte de suspensie. Dar sirul s-a terminat atunci cand cuvintele ei devenisera sulite: “Eu incerc sa te ignor. E mai bine asa, pentru tine. Nu eu sunt cea care sa te astepte cu bratele deschise in gara! ” (Tacerea unei caderi) Si astfel roua ce o zaresti in ochii mei nu e lacrima ci e viata mea scurgandu-se fara sens, fara scop, fara durere, fara urme.
Isi repezi capul in pieptul meu. Plangea cum n-a mai plans niciodata. Imi simteam buzunarul camesii umplandu-se de lacrimile sale. Nu puteam zice nimic, l-am strans cat am putut de tare in brate si l-am tras incet departe de marginea cladirii. Radea si plangea in hohote. S-a uitat la mine dupa ce coborasem etajele in liftul ce duduia a bocet. In ochi i se zarea nimicul.
- Eu nu mai cred in Dumnezeu. Dac-ar fi, dac-ar exista il las sa face ce vrea cu mine cu conditia de a-mi ucide statuia de piele mai intai, caci sufletul mi-e mort prieten drag !
Imi batea inima mai tare decat a unui taur in fuga. Am ramas cu el zilele astea. Cateodata privindu-l nu stiu ce sa-i zic, caci sigur n-are chef de incurajari. A stat intins zile intregi, cu ochii in lanterna de tavan, pe bacheta din spate a daciei 1310 bleu-marin din spatele blocului peste care se alungise via scheletica de la bolta din curtea depelanga.
