… m-am trezit in dormitorul a carui pereti miroseau a pucioasa si a carne arsa in infernuri. Lumina unui soare muribund ferecat de mainile absente si uscate ale fauritorului de focuri, se scufunda in sepia fotografiilor de pe peretii linistiti. Am vrut sa ma ridic din pat, dar plapuma ma tinea brutal de maini ca-ntr-o rapire involuntara si lina de coincidente. Intr-un final am reusit sa-mi plimb trupul prin tunelul invelitorii de bumbac pana in coltul canapelei. Aici era “casa”. Aici eram safe. Zambeam triumfator ca un scotian pe varful muntelui cu mainile ridicate si pregatit sa-si urle strigatul de victorie, cand vad pe cineva trecand pe culoarul din fata camerii. Mi se parea extrem de cunoscuta postura, pasii apasati, bolnavi, energia subita pe care o lasa curgandu-i in urma, parul de un alb iernit, linistea din miscari. Am pasit inspre bucatarie cu inima innodata, caci acolo isi avea destinatia si locatia aceasta pura faptura spatiala, acest obiect neidentificat, aceasta creatura mitologica de mult disparuta. Am pasit timid, parca incercand sa nu trezesc pe cineva sau sa zornai buzunarul cu clopotei al manechinului de la scoala de hoti. Inima imi batea in gat, in aceiasi locatie unde-ti bate cand esti indragostit. Pleoapele mi se zbateau ca la primul sarut. Am tras usa de la bucatarie, am pus in coltul ei cutia de “amigo” plina cu suruburi si cuie care zdranganisera in ea ca un coif de clovn strans la piept de copii tipand.
- Te-ai trezit?
M-am blocat cu privirea in jos analizand parca simetria a covorului. Am intors capul, mai mult din instinct, mai mult din curiozitate. Atunci am privit-o. Era acolo, linistita, molfaind ca de fiecare data harbuz cu paine, cu ochelarii pe varful nasului, cu parul lasat pe spate ca o iarna abundenta, dar calma, cu ochii margelati de un verde aprins la fel de tinar, cu fata peste care anii isi lasasera toate deseurile, cu mainile la fel de calde ca o soba taraneasca, cu trupul mic, inchircit bucuros de vremurile trecute. I-am cazut in genunchi la picioare, plangand in hohote si stricand cu lacrimile geometria covorului. Am simtit o mana trecand de pe frunte pana pe ceafa si cateva cuvinte lovindu-mi causul urechii:
- Nu plange, acum sunt aici!
Am ridicat chipul uns de uleiul sarat al lacrimilor.
-N-ai cum sa fii aici, ai murit… ai murit…
Vrand sa ma las peste mainile asteptandu-ma, ma prabusesc peste scaunul gol ca intr-o prapastie eterna si fara crengi salvatoare. Intr-un final ma ridic, de parca as fi fost lovit de ceva contondent ca si cum dupa o serioasa coma imi recapatasem cunostiinta. Gandul mi-era doar la faptul ca trebuie sa inund patul. Holul parea infinit. Pasii mei pareau infiniti. Fuga mea parea infinita. Nimicul din mine parea infinit si-ntr-o zare de-un portocaliu feeric cad lacrimand pe o perna parca de tucoaza. Inima bubuia amintirea ei. Ceva imi lovea fruntea. Ma-ndepartez speriat privind cum din balta lacrimilor mele incepuse sa creasca un copac cu flori portocalii, ridicandu-se falnic si plin de tineretea unui nuc, daramandu-mi tavanul apoi podeau, apoi tavanul, apoi podeaua si tot asa la nesfarsit, dand la o parte aragazul vecinului de deasupra, rupand covoarele tuturor etajelor superioare, crescand, crescand, lovind norii, scobindu-l in nas pe Dumnezeu, acoperind pamantul cu podoaba lui capilara incat intreg cerul avea acum culoarea verde a frunzelor si parfumul florilor de tei.
De acum… cu siguranta va ploua doar cu flori portocalii.

dedicat bunicii mele. Te imbratisez peste moarte!
Cu dor, acelasi.