Jurnal de Iasi

M-am saturat sa ma invart in lumea in care cu siguranta nu-mi gasesc locul precum bulele de aer intr-un lichid vascos, sau ca picaturile de apa pe un zid de sticla. Il caut mai des decat imi caut de mancare dimineata, dupa-amiaza sau seara si parca acest “endless searching” seamana cu o plimbare dupa de-ale gurii a unei maini inghetate, neposedand simtul vizual, prin interiorul unui frigider gol. Mi-as scoate dintii, mi-as rade parul, mi-as smunci ochii, mi-as taia limba, mi-as amputa mainile si picioarele doar ca sa fiu, la propriu, singur pe lume, caci acum plimbarile lungi prin Iasul a carui cer pare din ce in ce mai des cerul gurii lui Dumnezeu intr-o zi in care nu s-a spalat pe dinti, imi conserva sentimentul de iubire si de prietenie doar a pasilor lasati inaintea mea, a urmei calde lasate pe o banca din piata Unirii, a ecoului din pasajul din fata agentiei CFR, a privirilor lasate in afisierul de la Teatrul National Iasi (mai nou TNI) si a cinematografului Victoria. Nu pot sa-mi recunosc faptura daca m-as vedea trecand pe strazi, dar cu siguranta mi-as recunoaste gandurile auto-distructive, bazate pe ideea ca niciodata nu voi reusi sa ajung omul pe ca mi-l doresc modelat din mine si astfel am sentimentul continuu ca sunt un pitic, un om infinitezimal ce-si doreste o inaltime rezonabila si se atarna de tocul usii sau de bara de batut covoare sperand ca atractia gravitationala ii va lungi trupul. Primesc palme si cuvinte usturatoare drept palme pe care le sufar cu toata anguasa stransa din sufletele trecute si prezente, dar nu pot sa ridic garda si sa privesc in ochi oponentul spunandu-i in fata ca il voi scuipa in urmatoarele 15 sec., nu am puterea asta, nu am nici un fel de putere. Gandesc lucrurile pe care le proorocesc intr-o subtilitate divina, nesimtita, si nu imi pot imagina fata mea la intalnirea unui deja-vu si astfel strazile Iasului par din ce in ce mai pline de sentimentalisme. Nu numai ca-ti aduc aminte de intregile conversatii cu persoana care poate mi-ar fi tinut mana, de gandurile ce candva le aveam in locurile respective, de posibilitatea ca si EA, sau cine-o fi, sa fi trecut pe acolo chiar inaintea mea sau va trece chiar dupa mine, toate adunandu-se intr-o seara petrecuta pe strazi de covoare automnale intersectate intr-un punct de sudura: chipul de tanar plouat, cel al tatalui meu, care istovit de o zi de munca plina, sleit, mirosind a unsoare de la traductoare, cu mustata albind, cu arcadele inchizandu-se, imi incarca sacosele cu pachetul de acasa (snitzele, branza, zacusca, cateva pere, un kil de conserve, 2 banane) cu zambetul cu care mi-ar incalzi sufletul in orice popas siberian, si-apoi cu ochii tristi, cu basca pe o ureche, cu mana stanga tinand la departare haina si cu cea dreapta cautand in buzunarul din captuseala banii, ce intotdeauna sunt prea multi si niciodata indeajunsi si pe care mi-i intinde cu vorbele : “Lasa, sa ai de-o ciocolata Rom in plus! “.

Visez la noptile in care nu visez, in care as avea un robinet deschis in coltul capului si din el in fiecare miez nocturn se scurg feeriile peste perna, abundand de iasomie si flori de tei, si care prin luminile lor sa-i trezeasca pe colegii mei de camera. Imi desenez cu ochii stelele pe tavan sa vad constelatiile pe viu. Sunt secat de toate lucrurile ce mi-ar putea construi existenta si totusi realizez ca nu-mi ramane altceva de facut decat sa imi dau jos haina de iarna, fularul, adidasii rupti, blugii de 2 ani de zile, maieul si chilotii copti si-apoi gol in mijlocul Iasului sa-mi dau jos pielea ca un sarpe, apoi carnea precum cadavrele din inceneratorul de la morga, apoi oasele ca o meduza si lumea, ce s-ar fi adunat in jurul meu ca la un circ al unui prost cu P mare, sa priveasca holbat pentru o singura fractiune de fractiune de fractiune de fractiune de secunda sufletul meu inainte de pulverizare.

Dar oare ce s-ar vedea? Mai precis nimicul, acelasi cu care cel care ar citi asta l-ar interesa despre cel ce scrie asta.

Nimicul. Eternul nimic de portelan.

copacul

… m-am trezit in dormitorul a carui pereti miroseau a pucioasa si a carne arsa in infernuri. Lumina unui soare muribund ferecat de mainile absente si uscate ale fauritorului de focuri, se scufunda in sepia fotografiilor de pe peretii linistiti. Am vrut sa ma ridic din pat, dar plapuma ma tinea brutal de maini ca-ntr-o rapire involuntara si lina de coincidente. Intr-un final am reusit sa-mi plimb trupul prin tunelul invelitorii de bumbac pana in coltul canapelei. Aici era “casa”. Aici eram safe. Zambeam triumfator ca un scotian pe varful muntelui cu mainile ridicate si pregatit sa-si urle strigatul de victorie, cand vad pe cineva trecand pe culoarul din fata camerii. Mi se parea extrem de cunoscuta postura, pasii apasati, bolnavi, energia subita pe care o lasa curgandu-i in urma, parul de un alb iernit, linistea din miscari. Am pasit inspre bucatarie cu inima innodata, caci acolo isi avea destinatia si locatia aceasta pura faptura spatiala, acest obiect neidentificat, aceasta creatura mitologica de mult disparuta. Am pasit timid, parca incercand sa nu trezesc pe cineva sau sa zornai buzunarul cu clopotei al manechinului de la scoala de hoti. Inima imi batea in gat, in aceiasi locatie unde-ti bate cand esti indragostit. Pleoapele mi se zbateau ca la primul sarut. Am tras usa de la bucatarie, am pus in coltul ei cutia de “amigo” plina cu suruburi si cuie care zdranganisera in ea ca un coif de clovn strans la piept de copii tipand.
- Te-ai trezit?
M-am blocat cu privirea in jos analizand parca simetria a covorului. Am intors capul, mai mult din instinct, mai mult din curiozitate. Atunci am privit-o. Era acolo, linistita, molfaind ca de fiecare data harbuz cu paine, cu ochelarii pe varful nasului, cu parul lasat pe spate ca o iarna abundenta, dar calma, cu ochii margelati de un verde aprins la fel de tinar, cu fata peste care anii isi lasasera toate deseurile, cu mainile la fel de calde ca o soba taraneasca, cu trupul mic, inchircit bucuros de vremurile trecute. I-am cazut in genunchi la picioare, plangand in hohote si stricand cu lacrimile geometria covorului. Am simtit o mana trecand de pe frunte pana pe ceafa si cateva cuvinte lovindu-mi causul urechii:
- Nu plange, acum sunt aici!
Am ridicat chipul uns de uleiul sarat al lacrimilor.
-N-ai cum sa fii aici, ai murit… ai murit…
Vrand sa ma las peste mainile asteptandu-ma, ma prabusesc peste scaunul gol ca intr-o prapastie eterna si fara crengi salvatoare. Intr-un final ma ridic, de parca as fi fost lovit de ceva contondent ca si cum dupa o serioasa coma imi recapatasem cunostiinta. Gandul mi-era doar la faptul ca trebuie sa inund patul. Holul parea infinit. Pasii mei pareau infiniti. Fuga mea parea infinita. Nimicul din mine parea infinit si-ntr-o zare de-un portocaliu feeric cad lacrimand pe o perna parca de tucoaza. Inima bubuia amintirea ei. Ceva imi lovea fruntea. Ma-ndepartez speriat privind cum din balta lacrimilor mele incepuse sa creasca un copac cu flori portocalii, ridicandu-se falnic si plin de tineretea unui nuc, daramandu-mi tavanul apoi podeau, apoi tavanul, apoi podeaua si tot asa la nesfarsit, dand la o parte aragazul vecinului de deasupra, rupand covoarele tuturor etajelor superioare, crescand, crescand, lovind norii, scobindu-l in nas pe Dumnezeu, acoperind pamantul cu podoaba lui capilara incat intreg cerul avea acum culoarea verde a frunzelor si parfumul florilor de tei.
De acum… cu siguranta va ploua doar cu flori portocalii.

dedicat bunicii mele. Te imbratisez peste moarte!
Cu dor, acelasi.

sunet inaripat

Andy Mckee- Rylynn

Genialitatea tipului acesta ma uimeste. Reuseste sa-mi verse ceasca cu cafea.

sidenote: Imi cer scuze celor ce-mi mai viziteaza gradina de cuvinte pentru frecventa destul de proasta pe care o am in a scrie. As scrie in fiecare zi dar dificultatile tehnice imi cauzeaza impedimente. Inca odata imi cer mii de scuze si ma plec in fata celor ce-au avut rabdare.

vis

Ninsese.

Stiam asta fiindca priveam la bunicul meu scuturandu-si caciula alba si zambindu-mi parca dintr-un spirit efervescent ca si cum l-ar fi gadilat un inger. Iesisem brusc pe usa. Stiam ca mi se vor incorda narile pana la o roseata suspecta si ca-mi vor zvacni membrele ca la o incodrare si o relaxare succesiva a muschilor. Se simtea caldura locurilor pustii pe casa scarii, iar usile incepura sa se incovoaie precum cerneala intr-un lichid incolor ghemuindu-se de frigul de afara. Scandurile trosneau, vechiul carton rapaia intr-o indoitura primitiva, bruta, in care vizorul usii se crapa sub actiunea unui nor ce incepuse sa-si cearna prin lentila vizorului un nisip alb, cristalin. Pe bucatile de geam ramase din fereastra larga ce dadea inspre in-afara scarii, se distingeau fetele unor copii a caror voci suierau strigandu-si mamele, inecati de lacrimi si de muci lichefiati. Nimic nu ma oprea sa pasesc descult pe treptele prinse de chiciura si de care mi se lipea pielea degetelor de la picioare intinzadu-se intr-un efect de smoala. In talpi mi se deschidea gura unui animal flamand de intreaga existenta a ghetii. Respiram adanc, iar dioxidul de carbon expirat isi schimba structura transformandu-se intr-un stol de molecule inaripate ce-si lua de fiecare data zborul pana la dezintegrare. Copaci albi se ridicau in stanga si-n dreapta incurcandu-si crengile ba in cutiile postale, ba in afisierul de la administratie parasindu-si astfel frunzele ce ramasesera in suspendare surprinse de inghet. Imi simteam mana tremurand si strangand mai tare din pulpele palmei, iar parul intarindu-si radacina intr-un taram sfant, nemaiintalnit si neatins de nimeni. Pasisem spre afara unde doar cateva ciori isi facusera loc printre degetele batranilor parasiti de cei vii, in timp ce cainele comunitar al cartierului scurma groapa in care-i fusese ingropat latratul nenascut. In mine se simtea briza unei jumatati de mari populate de jumatati de trupuri goale. Intr-adevar cunosteam senzatia unei jumatati de om, ce-si privea cu jumatate de ochi acea jumatate de lumina motorizata ce se indrepta inspre el ca un fulger din irisul ars al vreunui zeu.

Ninsese…

Ninsese lung…

Ninsese lung, cu praf…

Ninsese lung, cu praf de… creta pe conturul trupului meu de pe asfaltul de-abia turnat.

Viata ca un rahat – despre viata(II)

Florin : “Viata TA e de cacat, viata MEA e de cacat, vietile lor, la toti acestia de-i vezi perindandu-se pe aici ca niste bastarzi ai Lui Dumnezeu, masinarii fara senzori de directie, fara program de scop, fara soft de navigare si senzatii, vietile tuturor sunt de cacat. Daca te-ai opri o clipa intr-un timp fara masura si-ai privi holbat in ochii lor ai vedea: patente prinse de secundarele clock-ului, incendii devastatoare ale atmosferei saturate, idiocratiile si pupincurismul practicat in timpul facultatii si nu numai, socializarea menita doar si doar in scopul procrearii, circuite integrate digitale si analogice, cip-uri de memorie DD-RAM luate la SH de la baietii din Tudor, “discul dur” fatetat de un afis cu Pink Floyd, USB-ul care cu siguranta inseamna: “UNDE SE BAGA” plus o sagetuta indicatoare(pentru necunoscatori), tastatura ca o replica fidela a ceea ce vei scoate din gura cu respiratia orbitului de dimineata, mouse-ul si cursorul spanzurate de acelasi vesnic CLICK pe iconita Lui Dumnezeu si DUBLU-CLICK pentru intrarea in rai. Nu poti sa nu recunosti ca viata e pur si simplu un lung sir de balegar pleostit ca un prilej pentru durere peste care vrei sa treci cu capul sus si, din aceasta cauza, schimbi cutia de viteze, “bagi gaz” si “dai pedala” sa nu te vada restul cu trabantul tau de dinainte de cutremur. Privesti cu indurerare la cei ce cauta maruntisuri cu palmele printre frunzele inghetate ale diminetii, ce mesteca guma mestecata a nu stiu cata oara, ce si-ar da viata pentru o cana de ceai si-un biscuite Leibnitz, ce poarta hainele mirosind a apa clocita si-a mucegai furate de pe vreun impuscat sau batut pana la moarte, ce au dureri de dinti permanente rezolvate doar c-un patent imprumutat de la fieraria de pe Primaverii, ce mananca sapun si-i vezi tot timpul cu spuma la gura, si iti nazaresti in minte intentia de a trece mai departe ca si tu ai guri de 3 ani ce trebuie hranite acasa, muierea ce vrea sex dar protejat ca s-a saturat de avorturi(adica sa te puna sa cumperi diferite prezervative de diferite culori, arome, marimi, striatii etc.), amanta ce vrea o haina noua de blana, maica-ta care nu mai iese din pastile venite din import… si “dai pedala” mai departe. NU poti privi inapoi la tot rahatul din viata ta caci te-ai transforma cu siguranta intr-o stana puturoasa ca si cum ai fi privit spre Sodoma sau Gomora si cel mai trist lucru pe care il realizezi doar privind inainte e ca restul pare o imensa flatulatie care iti ridica importanta materiei trecute insemnata in sirul de fecale la rangul unei bratari sau a unui lant de aur, si ce te mira mai mult e faptul ca acest sir e atat de scurt dand senzatia de infinitezimal si nici macar distanta viitoare nu-ti poate largi adevaratele orizonturi. Daca vreodata ai impresia ca ti-a mers bine, te inseli. Nu numai ca ceea ce ai facut cu adevarat are repercursiuni in instante supreme (daca nu artificiale) si in afara de aceste consecinte realizezi ca desi ti-ai dat straduinta de a face acel realizabil cat mai aproape de perfectiune sau de perfectiunea ta personala n-ai reusit, si nu vei reusi niciodata prin prisma teoriei timpului ireversibil. Si astfel iti termin acest sir ireal de semnale aerate (numite uzual “vanturi”, normal avand in vedere ca “ce e vant ca vantul trece”, asa se risipesc si momentele tale de “geniu” din viata) sau de eliminarea unei materii convulsive pline de micro-bacteriile toxice din stomacul tau ce provoca in timpurile vechi dezgusturi si strambari de nas in cercurile inalte si astazi isterii si ignoranta.

Cand te uiti la mine ce vezi? Eu, personal, nu vad nimic. Ma uit la mine ca la un gol in stomac, sau ca la o oglinda reflectata in care nu realizezi care e punctul in care ar trebui sa privesti. Sunt plin de rahat, put a rahat, vorbesc ca un rahat, ma plimb ca un rahat, ma comport ca un rahat, nu pot da nastere din oricare por al meu sau gand decat la rahat si, ce e cu adevarat frapant, e ca nu sunt pedepsit sau nici macar acuzat pentru asta. Lumii intregi i se pare o normalitate continua, demna de apreciat. plina de vascozitatile de care ar da dovada moralitatea si structura sa complexa. Si i se intampla asta… fiindca nu-i pasa. Te uiti la mine acum si eu vorbesc si nu vad in ochii tai altceva decat placerea de a sade aici cu mine, in fata unei cafele, a unui corn mucegait, in dacia asta bleu a bunicului meu, in scaunul incomod din dreapta soferului manjit de tot felul de chimicale, cerneala, acuarele, sperma, scuipat si sange vaginal, si eu ma uit la tine acum, si tot eu vorbesc si-mi dau seama cata lume ma uraste, cata ura se nutreste pentru mine in momentele astea, cate halci de carne de-a mea i se arunca acestui monstru sacru al URII, al urii de rahat. De ce spun asta? fiindca o pot recunoaste in ochii celui de langa mine, o cunosc, o invat, o recunosc, o reinvat si tot nu reusesc ai deslusi motivele, axiomele. Continui intr-o magistrala convingere ca trebuie sa-mi pastrez impersonalitatea, raceala, idiocratia, nebunismul, sa le las toate sa curga prin mine, sa ma comport cum sunt eu, dar, si asta e important, de data asta fara implicare sentimentala, iar asta doar din cauza Marei, doar stii…

pauza de 5 minute

Viata e doar intervalul dintre 2 intalniri cu latrina. Nimic altceva. Ma gandesc la cele exact 1000 de cuvinte ce ti le-am insirat si realizez ca nu pot ajunge in acest mediu revoltator si plin de placere in acelasi timp al creatiei de nemuritor, imensitatea grandioasa pe care mi-o doresc. Voi ramane cu siguranta o umbra care aude umbre si iubeste umbre. Intr-o concluzie care niciodata nu va avea rolul unei concluzii, fiindca discutia asta cu siguranta nu se termina la fundul canii asteia de cafea, vazusem ceva incrustat pe banca facultatii in dreptul locului unde stau de obicei la cursuri, o chestie care mi-a provocat si rasul si tristetea simultan, si care dupa parerea mea combina literatura si matematica intr-o singura sintagma plina de viata:

WC=ππ + kk “