Florin isi roade unghiile si prefera sa ma priveasca imbracandu-ma de oras. Trage aer in piept, odata, de doua ori, facandu-si curaj pentru o explozie de spovedanie caci i se cunostea pe chip urmele cuvintelor ce avea sa mi le zica inca de la primul pas pe usa. Pana atunci, pana la tremurul buzei, Florin facuse doar observatii vestimentare si isi impartasi impresiile despre ruptura politica din cadrul PSD-ului. Dar in rest nimic, nu-mi pregatise terenul pentru ceea ce urma, pentru vulcanul de sentimente…

“Mara”
-Ce-ai zis, batrane?
Isi lua capul intre palme, parul intre degete si ochii intre gene.
“Mara, ma, Mara. Nu ti-am povestit niciodata despre Mara si poate ca ar fi momentul. Am senzatia ca o sa-mi bubuie capul daca nu zic nimic. Sa nu mai spun ca organele mele interne sufera de intuneric, bagami-as.

Ieri… am realizat ca Mara are mai multe nume. O cheama altfel de fiecare data. Se striga diferit dimineata: Laura, Alina, Simona, Lavinia, Sanziana, Sandra, Corina, Cosmina, Mihaela, Alexandra, Irina, Monica, Dana, etc. Identitatile ei, versiunile ei atunci cand se intoarce de la piata sau cand isi numara firele de par din perie si intreaga ei coama isi schimba culorile ba blond ca un spic copt, ba saten precum biscuitii de la cuptorul de aur, ba roscat ca unghiile unei prostituate, ba brunet ca funinginea din prapastiile de pe fata bunicului, toate se imbina simultan intr-un singur copac falnic cu soarta de inger, intr-un trup neortodox cu sanul drept al Mariei, cu sanul stang al Cameliei, cu spatele Dianei, cu fesele Oliviei, cu cracii Dariei, cu ochii Magdalenei, cu buzele Ralucai toate lipindu-se, completandu-se precum un puzzle intr-o capodopera divina : “MARA“, femeia pe care toti ne-o dorim in brate, al carei miros de transpiratie ne deschide prohapul, al carei par ne transforma in haiduci urbani turbati de fusta ei lunga, femeia care devine orasul cu strazile impanzite pe trupu-i plictisit, cea care se apleaca peste tine ca o umbra de cer adunandu-si energiile stelare din saruturile tale, cea care nu accepta compromisuri, cea care nu face sex cu oamenii cu ochi albastrii, a carui cearsaf miroase a cafea si a fosta virginitate, cea care s-a saturat de dansat flamenco pe culoarele facultatii si acum sufera doar de orgasmul visului… doar ea, femeia pentru care ti-ai da viata, mizerabila ta viata, cea pe care o masori in cutiile de bere sau chistoacele din lighean, ti-ai da-o pe toata, cu rele, cu bune, cu vise, cu injuraturi si scuipat, cu colivii… si ea, Mara, nici nu stie cate pastile ti-au incercat gatul, cate gusturi de medicamente te-au dezhidratat, cate lame de cutit s-au plimbat peste venele tale, cate gloante au plecat din butoiasul revolverului pana sa-ti strapunga teasta, nu stie cum iti petreceai zilele umbland ca “nebunul cu ochii inchisi” pe strazile ude incat nici oamenii nu te puteau privi (nu credeau ca mortii pot umbla sau ca exista stafii), cum iti urmareai umbra ca un nimic ce n-are, deasemenea, nimic de pierdut, cum noptiile de insomnie ti le ascundeai printre randurile unei carti ce o citeai sau care o incercai in scris, cum numarai firile ei de par in acorduri la chitara, cum zilele treceau si greutatea ta scadea incat coastele iti intepau acum plamanii si pielea ta se intinsese atat de tare incat parea solzii unei sirene industriale, de unde sa stie ?!.. si daca indraznesti sa ii spui, sa incepi o fraza care ea ii preconizeaza continutul sau finalul, te trezesti cu o palma, cu tipatul: “Sa-i zici lu` mata asta !” si-apoi ca vor circula zvonuri ca esti un afemeiat, un disperat, un obsedat de conditia feminina, de conditia EI feminina.

(prima parte)