“Visul unei nopti de iarna”

de Tudor Musatescu

regia: Draga Olteanu Matei

distributia: <<Teatrul Vostru>>, Piatra Neamt

La ora 18 a inceput. Cu sinceritate declar ca nu am vrut sa ma duc. Banuiam ca se va desfasura o penibilitate pe care de altfel am intalnit-o si cu alte ocazii in oraselul nostru pe scena “casei de caldura” (porecla data ironic). Trebuie sa recunosc ca am fost si placut surprins si dezamagit in acelasi timp, decorul s-a ridicat la nivelul asteptarilor plasat inteligent intr-un spirit “al vremurilor” cu unele mici scapari, dar care cu siguranta nu merita precizate; costumele au avut acelasi destin, de a se putea confunda cu era in care desfasurarea actiunii avea loc; personajele bine conturate de text si intr-un context destul de evident si totusi plin de subtilitati, dar dezamagirea mea tocmai de aici veni, din faptul ca personalitatile descrise in piesa n-au reusit sa fie puse in viata destul de vioi, realistic si natural de actori. Pot declara totusi ca o mai de bun gust dezamagire n-am simtit pana acum, caci, in ciuda unor puerilitati si naivitati de pe scena, am reusit sa vad cu adevarat munca, truda si sudoarea acestei mari actrite, Doamna Draga Olteanu Matei, in definitivarea rolurilor interpretate de acesti oameni simpli, cu slujbe obisnuite, iubitori de cultura si de teatru, acesti actori amatori.

Actul intai a dezamagit datorita unei neconcordante intre starile ce trebuiau transmise si gesturile actorilor. Actul doi a reusit sa detensioneze atmosfera prin schimbarea decorului si introducerea unor noi personaje care au “spiced up” restul si intreaga piesa. Cu parere de rau ca nu le cunosc numele ma voi referi la actori pe titlurile lor din piesa de teatru, astfel Alexandru Manea, scriitorul faimos, “cu 40 de volume in ultimii 3 ani”, barbat bine, puternic, nostalgic, naiv si plin de timiditate, a debutat cu stangul in primul act si cu greutate si-a intrat in mana, dar i se cunostea pe chip placerea de a juca si de a-si interpreta rolul; Manole, servitorul fidel, dar care fara nonsalanta pe la spatele “conasului” isi inabusa nevoile alcoolice, are priza la public si reuseste sa interpreteze pe tot parcursul piesei ceea ce s-a discutat, intr-un fel, inca de la scrisul textului; Elvira, iubita de 3 ani a lui Alexandru Manea, o femeie din inalta societate, plina de bijuterii, invartindu-se in cercuri selecte, cu nasul pe sus, nu impresioneaza prin foarte multe doar printr-un ras sughitat din cand in cand; Maria, pustoaica de 17 ani, curajoasa, mincinoasa doar in imprejurimi periculoase, romantica, indragostita lulea de Alexandru Manea, isi joaca personajul in deplinatatea tineretii si anxietatii lui; parintii Mariei, tatal- pensionarul filozof si mama- casnica, introduc cu o exclusivista naturalete subtilitatile textului intr-o atmosfera de discutie domestica; Milica, ruda cu Maria, dar indragostit de ani buni de aceasta, facandu-i rost de cartile lui Alexandru Manea prin furt de la biblioteca, este interpretat de un tanar care se pune cu adevarat in pielea personajului.

In final aplauzele au umplut “sala cu scaune”. Scena a fost invadata de Doamna Draga Olteanu Matei, a carei prezenta am simtit-o oriunde-mprejur, si a carei interpretare a poeziei (daca nu ma insel) ”Andrusca, matusa” de Vasile Alecsandri a ridicat audienta in picioare. Ma plec cu adevarat in fata acestei Doamne a carei genialitate o recunosc.

“Acest teatru pentru amatori este sufletul meu”
Draga Olteanu Matei

(sidenote: Fotografia apartine redactiei Noul Adevarul)

numere

Am numarat orele pierdute pe degete, am numarat finaluri si ultime priviri adresate mie, am numarat eternitatile si departarile de oameni, am numarat pasarile, norii, razele de soare ce candva mi-au invadat existenta, am numarat pasii ramasi pe strada-n urma mea, am numarat masinile oprite la peco daca soferita mi se parea draguta, am numarat saruturile pe care le-am dat eu in viata (nu prea multe de altfel), am numarat noptile albe petrecute cu cartea in fata, am numarat toate corzile dintr-un magazin de muzica, am numarat cartile din anticariatele de pe Stefan cel Mare (cele care-mi placeau coperta sau pe cele care as fi vrut sa le citesc), am numarat felurile de prajituri de la cofetaria de la colt (doar cele care-mi lasa gura apa), am numarat retelele mamei pentru pilaf si mazare (favoritele mele), am numarat bulele de aer din o felie de paine inainte sa o mananc apoi trecand la alta, am numarat paragrafele dintr-o carte (pe care incerc sa o termin de ceva timp), apoi frazele, apoi le-am despartit in propozitii, apoi cuvintele, apoi silabele, apoi literele, apoi sunetele, apoi punctele, punctele, punctele, punctele, punctele, punctele…………………………………………………si le-am adunat pe toate intr-un borcan cu capacul gaurit sa poata respira si l-am plasat pe primul raft din camara dupa borcanul de miere si punga de zahar. De ce am facut toate astea? Le-am facut ca sa pot lasa si eu ceva in urma, sa nu fiu uitat.

Senzatia ca intr-o clipita poti pierde ceea ce ai construit pana acum, o familie, o casa, o “mosie” (bucata de pamant in satul invecinat vandalizata de rosii, castraveti si alte legumifere), cu sinceritate, m-a doborat. M-a lasat fara chef de viata adica de toate cele ce-mi faceau si-mi construiau existenta: scris, ascultat muzica, cantat la chitara, citit, plimbat, fotografiat, si nu neaparat in aceasta ordine. Am revenit la ganduri mai bune cand mi-am dat seama ca trebuie sa intorci si celalalt obraz, ca fara sa treci peste nu poti evolua si ca se apropie vertiginos facultatea si am atat de multe de invatat si de prins bine la minte. Desi iubesc ceea ce inseamna IASI, cateodata il urasc profund. Nu pentru oamenii uneori plictisiti, nu pentru “aerele si impresiile pe care le conduc unii” (ca sa-l citez pe un coleg), nu pentru fast-food-urile impanzite prin toate colturile, nu pentru coada de la paine sau la bilete de tramvai, nu pentru copii strazii care parca se inmultesc, ci pentru faptul ca imi aduce aminte de atat de multe lucruri, de rasete, de plansete, de imbratisari de 15 minute, de aproape-saruturi, de aproape-iubite, de zambete aruncate in graba, de schimburi de priviri, de confesiuni, de capuri plecate pe umeri, de momente care ti se lipesc afis de interiorul tau cauzand diferite stari omuletilor verzi ce traiesc in tine. Pentru asta il si urasc, il si iubesc… in acelasi timp.

Am numarat minutele cat mi-a trebuit sa scriu asta. 34.

Am fugit sa le bag si pe ele in borcan.

(sidenote: ii multumesc Sashei pentru increderea acordata si pentru putinele cuvinte si atat de multe; multumesc Celui de deasupra ca a avut grija in fractiunea de secunda de tata si ca s-a intors sanatos acasa si ma inchin in fata tatalui meu pentru curaj, iubire si iertare)