Viata nu e timp. Secundele, minutele, orele, zilele, anii, deceniile, secolele, erele trec pierzandu-se in cerebelul realitatii, in simtul de echilibru, ca niste camioane de mare tonaj ce-si plimba burtile orizontale pe strazile unei harti tintuite. Viata n-are limite, iti lasa impresia ca e un enorm oras oarecare, cu o intersectie oarecare, cu un semafor oarecare in care stationeaza o lumina rosie ca rochia unei femei oarecare ce s-ar putea intalni cu un domn oarecare imbracat intr-un pardesiu de o culoare oarecare la o cafeanea oarecare de pe o alee oarecare. In cafeneaua oarecare amandoi isi cumpara un ceai oarecare si citesc in timpul liber aceiasi oarecare carte uitata din intamplare pe noptiera. Iubesc amandoi mirosul pamantului dupa ploaie, speranta zilei de maine, stelele cazatoare, parfumul trandafirilor striviti, dar ei nu se cunosc. Stau in cafeneaua oarecare, beau din o oarecare ceasca, invart in lichid cu o oarecare lingurita, isi arunca o oarecare privire si-si continua lectura dintr-un oarecare ziar. Oare daca un chelner oarecare s-ar impiedica de un oarecare picior al domnului oarecare si-ar plonja peste masa femeii oarecare imbalsamand-o cu oarecare ceaiuri asiatice fierbinti? Oare daca femeia oarecare s-ar ridica tipand, pipaindu-si rochia rosie cu un servetel oarecare? Oare daca o mana oarecare a domnului oarecare ar intinde alt servetel oarecare catre femeia oarecare? Dar ei nu se cunosc. Afara ploua o oarecare ploaie. Femeia oarecare paraseste cafeneaua oarecare indreptandu-se spre o strada oarecare. Parul ei de o culoare oarecare i se ceruieste precum un lan oarecare de grau pus la pamant. Rochia rosie i se caramizeaza. Picioarele ii tremura in niste pantofi oarecare. Mainile incrucisate ii pastreaza coatele calde. Se opreste la un oarecare semafor. Priveste in sus. Picuri oarecare ii lovesc fata precum o acupunctura savarsita de un oarecare inger. Pleoapele i se inchid incet. Ochii dibuiesc printre gene doar niste linii oarecare. Un oarecare pardesiu de o culoare oarecare ii acopera umerii. Privirea domnului oarecare ce-i tine deasupra o umbrela oarecare o incalzeste. Avea o sclipire ce numai in oarecare oameni o gasesti. Zambetul rapit din filme cu Humphrey Bogart. Inima lui, un rasunet prelung al unei oarecare batai de aripe. Camasa lui in carouri, parul pieptenat, pantalonii la dunga si umerii putin uzi de la indepartarea umbrelei oarecare. Privirile li se-mbratiseaza. Dar ei nu se cunosc.
Intr-un moment oarecare
s-a facut verde la semaforul oarecare,
din intersectia oarecare,
din orasul oarecare…

Asta e iluzia vietii, de a fi totul o intamplare, o oarecare intamplare. Dar viata e stricta, severa, penetranta, dura, exacta ca sinusoida curentului alternativ. Viata e amintirea de care nu poti sa-ti amintesti. E cea care iti sta pe limba si-oricat ti-ai scarpina cerul gurii nu reusesti sa o scuipi, sa o elimini ca pe o flegma verzuie. Nu e un lapsus, ci cu siguranta e un “lipsus”. Dar ce-ar putea sa-ti lipseasca din viata? Sau mai bine spus… te-ai lipsi de viata ta? Si daca te-ai lipsi de ea… tu cui ai ramane? Esti molia, cum sunt unii (majoritatea), sau fluturele, altii, protejat de o cutie de carton, viata ta. Mama iti sade in dreapta tintuita de una din fetele cutiei, cu parul zeificat doar in momentele nasterii si-apoi carbonizat, cu ranile linse de cleiul copacilor, cu unghiile rupte, cu rauri de purpura pe umoarea sticloasa, cu rimelul spalat holbandu-se la fasiile de lumina ce se nazaresc prin crapaturile cutiei, iar in stanga sexul tatalui, fara tata, atarnat in cuier, vanat, inert, mucegait, mirosind a soda caustica si-a tigari Plugarul. Si la prima licarire de iubire dumnezeiasca din privirea femeii mutilate de venirea ta pe lume te-avanti spre pieptul ei indescifrabil ca-ntr-o piscina de caldura solara. O strangi, o subtiezi, o limitezi, o exilezi, o vestejesti, o mesteci, o exerciti, o salivezi, o imbratisezi atat de puternic incat iti naste-o sora. Pierzi ani privind floarea crescand intre talpile tale; o uzi, o scuipi, o injuri, o tragi de par, te indragostesti de ea si-apoi o vezi la pubertate intinzandu-ti un bilet de tren si spunandu-ti: “Cauta-n scorbura din mijlocul oceanului! Acolo ai sa gasesti visul.” Lasandu-ti in urma mama care-si numara firele albe si pietrele de la rinichi, te desprinzi cu o inflacarata aripa in infaptuirea idealurilor tale imaginare lovindu-te de peretii cutiei, privind totusi cu exactitatea oferita de stiinta, cu printre-randurile din cartile pierdute-n biblioteci fara maretie, cu speranta artistului si a operei lui devastatoare, cu universurile fantastice ale economiei mondiale si cum, lasciv, costumul iti creste din coloana vertebrala (pe care s-ar putea sa o pierzi intre timp). Dar brusc gura ti se loveste de alta gura, ochii nu-i deschizi, iti lasi membrele sa se topeasca, pleoapele sa-ti clipoceasca ca o balta in ploaie, inima sa se opreasca si-ntreg trupul sa se piarda intr-o singura celula nervoasa ca intr-o prabusire de cometa, toate in numele unui cuvant a carei maretie ma impiedica sa-l pronunt. Apoi dupa deranjul sucului de brad, al batailor de vant, dar mai ales al viselor trecute apari prin diviziune meiotica, gol pe interior si gol pe exterior, in alt colt al lumii potrivindu-ti ceasul dupa conditiile actuale. Te intrebi des de ce totul pare o vaga desfasurare a unui film alb-negru pe tavanul cutiei tale craniene si de ce poti vedea toate aceste lucruri si cu ochii inchisi. Atunci e momentul, atunci deschizi “luminile” si te trezesti intr-o cutie lovita de prieteni si de femeia ce-ai iubit-o inspre scorbura canalului strigand in gura mare : “TE DOARE? TE DOARE?!“
Si-atunci replici: “Fericire lor, iubitilor mei, aruncatorii de pietre!”

Si revin la intrebarea: Te-ai putea lipsi de viata, ai putea sta drept in plin nudismul tau la intersectia destinelor si de unde stii ca, iesind din CUTIE (din viata ta), n-ai intrat in alta?

 

(sidenote: Le multumesc cu plecaciuni lui Adrian Ciubotaru si Sashei pentru referinte)