omul de oraș

paranteza : (am citit cele mai noi comentarii si uita-te marie ca mai poposeste si careva prin gradina mohorata a unui gradinar orb).

N-am vrut nicicum sa-mi intorc privirea, imi pocnesc oasele gatului. Multumesc Lys ca m-ai batut pe umeri. Vorbele despre mine nu-si au rostul. Se stie. Poduri sub ape. Nimic altceva. Precizez : citesc ca un spart, si gaura e in mintea mea. Acolo se inghesuie cate 2 carti pe saptamana sau chiar mai multe, depinde de la numarul de pisici care imi ling paginile. Am inceput sa invat unele lucruri. Imi construiesc din ele zidul meu, ZIDUL MEU. Pe el cresc foi. Si nu cad toamna. As fi vrut sa spun cuiva ca dragostea intr-adevar merita, sau ca de fapt dragostea exista pentru cei care merita. Toata lumea pierdea trenul. Nu-mi fac griji, soarele nu se cojeste asa de usor.

Fac o invitatie derizorie… celor care poate le mai arde pasul : respirati aproape de o frunza, priviti cu atentie cum cade parul pe fruntea iubitei/iubitului, zambiti adanc si cel mai important spune-ti la (un numar intre 1 si cat cunoasteti) persoane sa viseze cu conditia sa dea mai departe.

Inima imi bate din ce in ce mai domol. E intrecuta de inima unui melc.

revin sa va povestesc de o carte… cui vrea.

primăvara e vreme de copcă. bubuie capacele de canale şi înfloresc la caţiva metri distanţă. oamenii pe lângă mine aruncă undiţele-stradă şi se laudă cu ce prind. visele au rostul de a nu muri, iar minciunile le susţin. am vrut să-i spun ceva în timp ce mă îndepărtam, dar mi-era teama că mă voi întoarce. era la fel. sârmele de telegraf i se încolăciseră în jurul capului într-un coc electric, suna pe cineva. şi era albastru. părul ei ura trenurile, trenurile care pleacă. un copac îi spunea ce să facă. n-am ştiut niciodată de ce gândurile ei se scurg la mine-n palmă şi le pot citi. urăsc când citesc şi nu ascult.

apoi paşii mei adormiseră. fereastra s-a deschis înainte să ajung eu acasă, poate că pe drum am dat noroc cu o mână cu 3 degete. acum ştiu că nu mai am nimic de spus, cuvintele nu au nevoie de mine. lucrez zi şi noapte la un tren care duce oriunde, încă nu mi-am luat bilet. în camera mea ploua, şi ea e câteodată pe tavan.

şi e albastră.

el e sosia celui mai iubit dintre pământeni.

podul se rupe şi-l ajunge din urmă.
el n-are gură. cândva din ea forţaseră decolarea fluturi verzi.
papioane pentru uriaşi.

el se îndrăgosteşte la fiecare trecere de pietoni
şi n-are vârstă. anii lui cresc şi se ţin de mână.
la maturitate intră în contul reprezentaţiilor
asigurarilor de viaţă.

n-a încercat niciodată să fie contemporan
era deja
& un milion de străzi i-au cunoscut trupul
în timp ce organul lui Dumnezeu bubuia in el
precum semnalul unui radar.

dar visul n-are faţă.

sub picioarele lui
s-au rupt copacii
şi el încă trăieşte.

    Cand s-a stins se cunostea in ochii lui durerea si chinul unei balerine cand savarseste o pirueta perfecta. N-a zis nimic, a murit ca in somn. Din creier ii crestea ceea ce multi ii spun copac, dar nu era unul din acelea. Il auzeam pe Dumnezeu razand, avea si de ce. Fara doar si poate dupa ce am renuntat sa-l privesc in retina mea sedea ultima sa privire. Am adunat multe din acestea. Le pastrez in sertar dupa pachetul de tigari ocazional. Berea iti da dureri de cap si te intristeaza. Mananc supa de rosii si omuldezapada e langa mine si rade ca prostu`, are si de ce. Mi se zice ca vietile sunt stocate pe hard-ul lui Dumnezeu si cand moare cineva se face dealocare de memorie si este trimis in Garbage Collector.

Ieri l-am ucis. Si nu l-am ucis singur.

Deci, m-am cam tot saturat sa ma scuz ca nu am mai scris, si-asa multi dintre cei care mai savarseau actul insipid de a mai popula aceasta gradina devastatoare s-au retras din aceasta activitate, si asta doar din cauza ingrijitorului (subsemnatul) care a pus la poarta semnul de “CAINE RAU”, va spun sincer ca ma simt ca naiba ca n-am mai scris, parc-as fi o mana flescaita si stoarsa de toate puterile sale ingeresti. De scris scriu, dar scriu in alte parti (nu stiu daca va intereseaza pe voi asta). Acum e cam ciudat ca intr-un fel adresandu-ma voua mai mult ma adresez mie si de aici decurg gramezile de secunde ce trec sub eticheta mea. Mai mult sau mai putin am realizat astazi 23 martie 2008 ca ziua aceasta mi-a curs mie din vene si-apoi s-a culcat ca un embrion ranit undeva sus in ceafa mea si-acolo pute ca o tumoare.

SFAT: NU VA IMPRUMUTATI ARIPILE!

Daca vor inflori toti copacii pe care incerc sa-i plantez, candva se va ridica o padure. V-ati prins ca vorbesc de visele mele (hahahaha), dar ca sa-l parafrazez pe tata: “Vise domle’, vise !”. In mare si-n adanc, sunt sindromul membrului lipsa.

!!!UITATI CE E MAI SUS!!!

Adevaratul motiv pentru care am partajat o firmitura din timp sa pot scrie aci: s-au adunat candva niste sudenti, au avut un vis, si n-o sa va vina sa credeti (fiindca totusi traim in Romania si nu in America) VISUL LI S-A IMPLINIT (dar prefer sa nu va povestesc de numarul picaturilor de sudoare), astfel pe 4-7 APRILIE 2008 se va desfasura in IASI Festivalul Studentesc de Teatru Contemporan ContemporanIS, cu trupe de teatru din toata tara, cu un concurs dramatic care nu cere prea mult - un act in 10 pagini, cu invitati ca: actriţa Ruxandra Bucescu si actorul Adrian Păduraru sau Maria Raducanu si Ada Milea, cu o viziune noua asupra teatrului, cu cateva aripi in plus fata de restul, cu zambete, intrare gratis si papioane verzi ieftine (care mi se par geniale). BUN, pai restul las la latitudinea voastra:

>>>>C O N T E M P O R A N I S<<<<