*************

adevaratul picior stang!

P.S. I love you Frederika

dupa mult timp imi curge prin gand sa`mi verific posta si ma trezesc cu aceasta rafala de comentarii de`a dreptul pertinente. cred ca vroiam sa declar ca orice observatie imi convine, dar nu stiu cat imi mai pasa. iti dau dreptate Frederika, si asta vei sti daca ajungi cumva sa citesti acest post. se prea poate sa umbresc blogosfera fara nici un sens, se poate sa nu fiu cuprins de acea aura cu care altii se mandresc, se poate sa n`am darul “piciorului meu stang”, se poate ca parola la orice cont al meu sa fie “intuneric” si din cauza asta sa nu vad ceea ce trebuie, se poate sa ma fi lasat de incercat si se poate sa ma fi apucat de realitate, se poate sa ma fi lasat de visat in acelasi timp,  si totusi…  se poate sa ma trezesc dimineata si sa nu`mi pese. asta nu e rezultatul unui irealism personal, e chiar fructul unor lungi si grele nopti de singuratate.

mi s-a spus sa continui, n-am vrut sa fac, mi s-a spus sa ma opresc, nici asta n-am vrut sa fac. dar incercam sa vorbesc cu cineva si nici macar atunci nu ma pricepeam la caligrafie. nepasarea, e unul dintre momentele pe care le poti strange pe oriunde si te miri la descoperirea lor, ca atunci cand gasesti in buzunarul de la spate o bancnota de 10 lei si ti se aprinde in ochi sclipirea unei mici bogatii. asta daca poti considera nepasarea un moment. si poti. citisem intr-o carte de “auto-convingere” ca oamenii de succes sunt oamenii care-si proiecteaza fizicul spre culmile unui oarecare vis, si brusc asta m-a facut sa ma gandesc la tentativa de existenta a unui om, in absenta unui vis. eu sunt acel om. unul dintre ei. si-apoi m-am gandit cat de des te poti gandi la tine, cata energie investesti in bunastarea ta fizica si psihica si cat de putin ai de oferit altora cand tu iti ridici singur piedestalul pe care nu vei apuca niciodata sa te sui. se facea ca era candva si o poveste despre un om care si-a construit propriul munte ca sa poata privi peste o mare si a murit urcandu-l…

vreau sa-mi cer scuze de nepasarea pe care o manifest fata de ceea ce e cladit aici, caci la un moment dat mi-a pasat, dar nepasarea altora duce pe oricine la extreme. acum ma opresc. se poate ca am scris prea mult cand vroiam sa scriu nimic. se poate in acelasi timp ca totul de aici sa nu fie adevarat… se poate.

P.S. : Eram candva un mar intr-un vierme, acum nu mai stiu.

si iata ma cunosti, Frederika.

Insecta – Claire Castillon

Am inceput volumul caci scria pe spate ca autoarea e seducatoare. In gand ardea o musca cu numele ” Oare cat ? “, si n-am rezistat. Am terminat-o eventual repede. Am citit si incet. N-am avut de ce sa o citesc altfel, indeosebi din cauza faptului ca in tine creste tensiunea precum o liniste care devine insuportabila. O liniste sinusoidala. Inca de la primele pagini care se intrunesc in a fi si prima povestire, ti se pare o carte scrisa de o tipa ce a cazut in groapa deceptiei cu mult timp in urma si care se multumeste in aceasta postura. Socantul e pe vine, si se arata in sfarsitul povestirii care iti zgaraie ziua. In roman personajele se construiesc singure ca niste raspunsuri la intrebarile unui oracol pe care acum, la o varsta sigura, ti se par penibile, dar la care iti raspunzi singur fara sa vrei, fara sa crezi asta. Toate au psihologia proprie, toate se contureaza si toate isi plang de mila, cer mai mult, vor sa dea mai putin si se multumesc cu ceea ce au, adica devin “personale”. Asta inseamna procesul de depersonificare – personificare pe care il solicita de fiecare data actorul inainte de un rol/spectacol, o singura diferenta: personajele, care de fapt sunt miliardele de picioare ale insectei, reusesc partial procesul, partea de personificare doar. Devin reale. Ai senzatia ca-ti bat si pe umar, sau ca le-ai vazut ieri in parc, sau in mall, sau candva la o petrecere mica, sa poate nevasta-ta e asa, sau maica-ta, sau fica-ta, sau gagica-ta, sau tu. Odata cu cartea continui sa respiri in ritm sacadat. Te intrebi daca exista astfel de persoane, si-ti raspunzi repede si precis: Da! E ca atunci cand vezi reportaje despre genocide si-ti raman pleoapele blocate si pentru cateva clipe in care nu clipesti te intrebi daca oare e adevarat, daca nu e un banc prost, sau un film comercial, daca undeva in lumea asta in timp ce tu stai in fata telivizorului cu bolul de popcorn si paharul de Coca-Cola si picioarele intinse pe masa de sufragerie si gagica langa, cu capu-i pe pieptul tau si parfum de iasomie, se intampla astfel de lucruri, mor astfel de oameni. Cartea ridica un mare semn de intrebare, si-l ridica peste capetele oamenilor. Trebuie inteles ca trebuie privit si-n stanga si-n dreapta inainte de a trece strada. Personajele acestei carti sunt camioane grele incarcate puternic cu structuri de sentimente. Cititi printre randuri. Fiecare poveste in parte se deosebeste prin voluptate, vigoare, prospetime, monotonie, independenta si fascinatie fata de creierul uman. Autoarea reuseste sa-l descalceasca indeajuns de bine sa inteleaga si cel care nu a trait in societate pana in momentul respectiv. Sociologul, psihologul, filozoful, cartoforul, Claire Castillon “isi baga nasul unde nu-i fierbe oala”, si fara doar si poate ii si iese, intr-un mod bolnav, intr-un mod ordonat haotic, intr-un mod interior si plin de pasiune, nesiguranta si vis diurn. Cu precadere pare un roman de capa si spada, dar va las pe voi sa descoperiti si capa si spada (si daca reusiti lasa-ti un semn).

Un ceva mai am de spus. Cand citesc astfel de carti imi vine sa ma las de scris. Sunt mumificatoare.

Romanul vi-l recomand, dar o rugaminte: RESPIRATI ADANC inainte sa incepeti lectura. Si nu va indragostiti de autoare.

NCI : Nerecomandata Celor cu Imaginatie.

– Claire Castillon.

aer miscandu-se

Undeva la capatul lui sunt eu. Capul imi e in pamant. Vantul nu se termina. Furnicile de pe piele respira si pasarile albe se intorc. Liniste. Aer miscandu-se. Cer. In cap imi crapa cea mai frumoasa zi … si-apoi sangereaza.

rebirth

paranteza : (am citit cele mai noi comentarii si uita-te marie ca mai poposeste si careva prin gradina mohorata a unui gradinar orb).

N-am vrut nicicum sa-mi intorc privirea, imi pocnesc oasele gatului. Multumesc Lys ca m-ai batut pe umeri. Vorbele despre mine nu-si au rostul. Se stie. Poduri sub ape. Nimic altceva. Precizez : citesc ca un spart, si gaura e in mintea mea. Acolo se inghesuie cate 2 carti pe saptamana sau chiar mai multe, depinde de la numarul de pisici care imi ling paginile. Am inceput sa invat unele lucruri. Imi construiesc din ele zidul meu, ZIDUL MEU. Pe el cresc foi. Si nu cad toamna. As fi vrut sa spun cuiva ca dragostea intr-adevar merita, sau ca de fapt dragostea exista pentru cei care merita. Toata lumea pierdea trenul. Nu-mi fac griji, soarele nu se cojeste asa de usor.

Fac o invitatie derizorie… celor care poate le mai arde pasul : respirati aproape de o frunza, priviti cu atentie cum cade parul pe fruntea iubitei/iubitului, zambiti adanc si cel mai important spune-ti la (un numar intre 1 si cat cunoasteti) persoane sa viseze cu conditia sa dea mai departe.

Inima imi bate din ce in ce mai domol. E intrecuta de inima unui melc.

revin sa va povestesc de o carte… cui vrea.